Daily Archives: December 25, 2013

O poveste de succes cu Prof. Mariana Căjvăneanu – “Decât să dramatizăm excesiv, mai bine să aruncăm o sămânţă de umor.”

Published by:

Mariana CajvaneanuProf. Mariana Căjvăneanu – “Decât să dramatizăm excesiv, mai bine să aruncăm o sămânţă de umor.” – interviu realizat de Florentina Azoicăi, coordonator revista Gânduri – prof. Diana Damean

Doamna profesoară Căjvăneanu Mariana s-a născut la data de 8 august 1949  în Botoşani. A urmat cursurile Liceului teoretic „Mihai Eminescu” şi ale facultăţii de filologie, secţia franceză – română din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Deşi vă mai vedem din când în când  în liceu şi unele clase mai au încă norocul să vă aibă ca profesor, dumneavoastră aţi atins pragul despărţirii de această meserie. Ne puteţi spune cum v-aţi simţit în acest moment şi cum l-aţi depăşit?

M-am simţit marcată, marcată puternic, pentru că noi, profesorii rămânem veşnic ai elevilor. În ziua în care am ieşit la pensie m-am simţit traumatizată. Fizic mă durea inima; pentru că ştiam că dimineaţa nu voi mai merge la şcoală, ştiam că atunci când miroase a toamnă în septembrie nu voi mai vedea elevii. Pentru mine meseria de profesor a fost o motivaţie foarte, foarte importantă. N-a fost un lucru de “funcţionăreală”. Am mers la şcoală pentru că a însemnat ceva şi pentru că profesorii mei au fost extraordinari şi am rămas cu multe de la ei. Din acest motiv am simţit obligaţia să las şi eu ceva – ceva care nu va muri niciodată, pentru că rămâne în sufletul elevilor mei. Din fericire am mai fost solicitată la şcoala şi ruperea se face treptat.

De ce credeţi că tinerii evită în prezent meseria de profesor?

În primul rând din motive materiale. Pentru că sunt atât de materialişti unii tineri în ziua de azi, încât nu le surâde să stea cu părinţii şi după ce încep să lucreze. În al doilea rând, cred că elevii s-au schimbat. Elevii nu le mai propun profesorilor un material uman frumos de modelat, aici fiind de vină societatea. Şi mai poate fi din cauză că în liceu sau în şcoala generală au avut profesori pe care i-au urât şi nu vor să-i urmeze.

Ce dezavantaje aţi înţeles, în timp, că are profesia de dascăl?

Categoric, există şi dezavantaje. Eu sunt o persoană extrem de responsabilă în legătură cu copiii. Am avut întotdeauna o frică nesfârşită care dăinuia undeva, discret dar sigur, să nu se întâmple ceva cu copiii, să nu se accidenteze, pentru că am trecut şi prin perioada în care se făcea practică agricolă – şi nici nu vreau să-mi amintesc de acele timpuri – şi o singura mişcare greşită nesupravegheată a unui copil poate face ravagii în viaţa lui. Apoi m-am temut să greşesc şi să nu neîndreptăţesc un elev. De multe ori m-am condamnat că am fost un suflet slab, dar de fiecare dată când am putut repara ceva, am reparat.

  • Cum este un elev care-l ajută pe dascăl să se descopere?
  • Este în primul rând inteligent, este în al doilea rând cu bun simţ, pentru că numai un asemenea elev îi poate arăta ceea ce îi lipseşte.
  • Preferaţi elevii de acum sau pe cei de acum 20 de ani?
  • Pentru mine nu există elevi de acum 20 de ani sau de acum 10 ani. Elevii mei sunt elevii mei. Şi dacă aş mai sta încă 10 ani, elevii mei tot ai mei vor fi. Chiar micile lor erori, micile lor defecte au avut farmecul lor. Pentru că nu sunt provocate de interese. Ei păstrează acea inocenţă pe care am găsit-o întotdeauna şi pentru care i-am iubit întotdeauna. Cred că ei sunt eterni elevi şi eu eternă profesoară.
  • Care sunt cele mai utile valori pe care omul trebuie să le dobândească de-a lungul vieţii?
  • Ca valoare în primul rând – cultura. Să înveţe şi să stăpânească legile morale, care sunt cele mai importante, şi lucrurile etern valabile care nu se schimbă niciodată. Omul trebuie să înveţe bunătatea, generozitatea, loialitatea şi să aibă o statură corectă. Să nu se plece, indiferent de vremuri şi să nu facă nimic niciodată pentru valori trecătoare, făcând rabat din cele morale, pentru că cea mai mare valoare e să te poţi păstra integru până la capăt. Să te poţi uita în ochii cuiva fără să pleci ochii. Bineînţeles că asta nu presupune perfecţiune. Suntem oameni şi greşim deseori. Însă dacă avem câteva repere morale, clare, şi eu sper că nu s-au pierdut aceste repere morale ale omului, pe ele se sprijină caracterele noastre, pentru că suntem frumoşi şi inteligenţi. Numai că nu toţi.
  • În general se spune că persoanele trecute prin viaţă sunt mereu serioase şi meditative, însă dumneavoastră v-aţi arătat mereu o latura veselă, optimistă. Ne puteţi dezvălui secretul?
  • Întotdeauna am spus aşa: peste 50 de ani oricum n-o să mai ştie nimeni ce s-a întâmplat. Aşa că decât să dramatizăm excesiv, mai bine să aruncăm o sămânţă de umor. N-a fost uşor. De multe ori mari drame se ascund sub un râs. Şi nu întotdeauna oamenii extrem de veseli chiar mor de fericire. Dimpotrivă, poate e o mască, ca la teatru: una râde, una plânge.
  • Puteţi face o comparaţie între viaţa tinerilor de astăzi şi cea din tinereţea dumneavoastră? Am fi curioşi să ştim cum erau atunci problemele legate de părinţi, întâlniri şi ieşiri la bal.
  • Pe vremea noastră era o stricteţe foarte mare a comportamentului extraşcolar. La şcoală uniformă extrem de decentă –  nu se vedea decât vârful nasului; dacă n-aveai pămblicuţa pusă era jale. Dar nu am luat-o niciodată ca pe o povară neapărat, pentru că această stricteţe impunea o decenţă, care din nefericire în prezent lipseşte. Pentru că noi veneam atunci la şcoală să învăţăm şi să avem ceva, nu să admirăm busturi goale  – scuzaţi-mi expresia. Întotdeauna adolescenţii au problemele lor. Nu au început şi nu se vor termina cu voi. Dar sunt la alţi parametri. Atunci se punea problema aşa: dacă vei învăţa şi vei avea note mari şi foarte bune, poate că de ziua ta vor putea veni două – trei fete, în timp ce acum dacă ai luat 7 şi nu rămâi corigent, îţi cumpăr un Mercedes. Era atunci frumos însă că exista o sensibilitate deosebită. Tinerii se îndrăgosteau şi romantismul acelei iubiri nu ar mai putea fi. Poate mai sunt câţiva tineri romantici. Dar atunci era bine definit termenul de “a face curte”; relaţiile urmăreau un anumit curs şi iubirea adevărată exista într-adevăr. Acum această “sclipeală” deteriorează, zic eu, relaţiile. Nu ştiu. Eu nu mai ştiu acum. Noi aveam o singură dată pe an bal la şcoală şi erau organizate ceaiuri la care ne întâlneam şi jucam diverse jocuri absolut nevinovate, iar discoteca nu exista, ca şi lipsitul de acasă. De altfel nici mijloace de comunicare nu existau. Copilul, băiat chiar, trebuia să vină la ora 9 acasă.
  • Aţi putea să ne oferiţi nişte sfaturi sau metode clasice de cucerire a unei fete sau a unui băiat?
  • Un băiat şi o fată trebuie să fie în primul rând curaţi sufleteşte şi trupeşte, adică să fie curaţi la suflet şi asta să se vadă şi în felul cum apar ei. Pentru că niciodată un lucru de firmă mare nu va înlocui o valoare morală sau niciodată nişte rimeluri negre nu vor acoperi o privire sinceră şi inteligentă. Cred în continuare că orice fată inteligentă trebuie să aibă mai multe atuuri în faţa unui băiat, decât una extrem de la modă şi care de fapt nici nu mai arată anii pe care îi are. Mă uit cu groază şi le spun fetelor că multe se îmbătrânesc cu bună ştiinţă. Ceea ce aş recomanda fetelor e să se respecte şi să ţină ca ele să fie respectate şi ele să respecte băieţii. Daca există respect reciproc, relaţia se va aşeza într-un mod frumos. Daca există agresivitate, prostie, promiscuitate, indecenţă, ele nu vor duce decât la distrugerea acestei relaţii. Însă sunt convinsă că mai există relaţii frumoase.
  • Ce fel de comportament aveaţi în copilărie? Eraţi un copil ascultător sau mereu pus pe şotii?
  • Cred că le îmbinam într-un mod foarte inteligent pe amândouă. Aveam simţul umorului şi făceam tot felul de şotii, dar nu îmi permiteam multe pentru că părinţii noştri erau măsuraţi cu noi. Eu fiind cea mai mică, îmi mai permiteam din când în când giumbuşlucuri, dar cu mare măsură.
  • Am avut parte de multe povestiri despre regretatul dumneavoastră motan „Pâta” şi ştim că v-a fost un bun prieten de viaţă. Puteţi împărtăşi o năzdrăvănie de-a sa cu cititorii noştri?
  • Da, se spune că animalele de companie atrag, la persoanele extreme de energice, surplusul de energie şi împrăştie energie pozitivă. Şi în micile “reprize de publicitate” de la oră ştiam că poveştile despre animale o să vă “îmblânzească” mai mult pentru limba franceză. Motanul meu era iubit foarte tare şi devenise un membru al familiei, iar fetele mele şi acum sunt nostalgice şi mă întreabă <<– Mamă , cum s-a prăpădit motanul nostru? >>. El a fost jucăria lor, distracţia lor timp de 16 ani. A fost un membru de familie cu drepturi depline. O întâmplare mai ciudată, hazlie ca să zic aşa, s-a petrecut în Ajunul Crăciunului. Pâta era colorat foarte frumos, avea o blăniţă cenuşie cu părul lung şi avea culoarea covorului. El dormea colăcit pe covor, iar părintele venise în Ajun cu busuioc sfinţit prin casă, şi când a calcat pe covor, nu a fost atent şi a călcat pe coada motanului. Speriat, a strigat deodată: “Ptiu, drace! – Doamne, iartă-mă!”. Avem multe, multe amintiri. Important e că atunci când a ştiut că se prăpădeşte, n-a vrut să moară în braţele mele. S-a dus şi s-a aşezat într-un fotoliu şi a răposat uşor că un bătrân ce era.
  • De-a lungul timpului vrem să încheiem anumite etape cum sunt şcoala, liceul, facultatea, sperând că următoarea va fi mai uşoară. Acum că vă puteţi petrece timpul la libera alegere, aţi dori să reluaţi acest drum?
  • Cu sinceritate, nu; pentru că nu m-aş mai regăsi în ceea ce văd. Adolescenţa mea nu încape acum, nici tinereţea mea, pentru că noi tinerii ne adunam şi ascultam muzica de calitate şi întâlnirile noastre erau spiritualizate – nu că nu ne permiteam un pahar de vin sau de ţuică. Dar se schimbau idei, se schimbau opinii, ori acum aceste relaţii sunt contrafăcute de ponderea uimitor de materială pe care cineva o dă prieteniei şi poziţiei sociale. Şi nu cred că aş vrea să reiau acest drum. Dar asta nu înseamnă că eu anatemizez pe toata lumea. Eu vorbesc de majoritate. Există excepţii fericite, am colegi în şcoală minunaţi, cu caractere minunate, pentru care am tot respectul, persoane inteligente, culte, pentru care nu s-au schimbat aceste lucruri la care au ţinut. Din fericire există în continuare. Şi există foarte mulţi elevi la noi la liceu în care mă recunosc – nu chiar foarte mulţi , dar exista elevi în care mă regăsesc. Deci valorile nu se pierd, nu se poate, trebuie să se aşeze la loc. Aş vrea doar să mai fiu copil, să simt iubirea mamei. Îmi lipseşte mama, chiar şi acum când sunt în vârstă. Şi întotdeauna le spun copiilor: Aveţi grijă, iubiţi-vă mamele şi spuneţi-le-o!
  • Material realizat pentru Revista Gânduri de Florentina Azoicăi elevă la Colegiul National “Mihai Eminescu” Botosani, coordonator prof. Diana Damean
Interviu recomandat de Asociatia Judeteana a Profesorilor de Limba si Literatura Română Botosani – www.profesoribotosani.blogspot.ro