Category Archives: Monumente Istorice

Festivalul Național de Poezie și Proză „ Mihai Eminescu”, 2018. Vezi aprecierile distinsului poet, scriitor, publicist, Răzvan Ducan!

Published by:

Eminescu, cel din vasele mele comunicante!

 Este cert, Eminescu este în vasele mele comunicante. Circulă cu viteza reveriei și se duce, de nimeni știut, asemenea medicamentelor, acolo unde este nevoie de el. Uneori am nevoie de Eminescu în suflet, să nu las să mi se depună, precum pe dinți, tartrul nepăsării față de semeni. Alteori am nevoie de el în inimă, ca aceasta să bată în ritmul compasiunii sau frumuseții. Alteori am nevoie de el la frunte, ca să o țin mereu ridicată în mândria de a fi om și de a fi român. Alteori am nevoie de Eminescu la genunchi, pentru a nu fi lăsat să-l pun pe pământ, în umilință, îngenuncheat în fața prejudecăților, a oamenilor sau chiar al ideilor mici precum, vârful de gămălie. Am nevoie de el chiar în vena cavă superioară, pentru a nu uita de vena cavă inferioară.

Gândul că voi merge la Botoșani, pe urmele lui, la 15 iunie 2018, cu ocazia împlinirii a 129 de ani de la moartea sa fizică mi-a stârnit imaginația. Aproape că nu percepeam că mă voi duce în locuri ale trecutului, în locuri unde cu peste o sută și ceva de ani în urmă poetul a pus fără voie borne spirituale de hotar, borne ale trecerii sale dumnezeiești printr-o lume pământeană ternă și totuși sublimă, purtând uneori pe umeri, la cote de avarie, față de zbaterile sale, reticența și nepăsătoare semenilor. Am mers aproape cu gândul că mă voi întâlni cu Eminescu cel ”pipăibil cu mâna”, cum ar fi spus Nichita Stănescu, în Botoșaniul său de odinioară, cu moldovenii săi cu vorba molcomă și dulce, buni la suflet ca o pâine caldă. Dar și evrei, evrei ce-și arătaseră vocația comercială, deschizând prăvălioare, în care vindeau (și, probabil, cumpărau) orice, de la săpun și clădiri, la grădini și capete de ață. (Între 1850 și 1870, în zona Botoșaniului, veniseră din Polonia, aproape 20.000 de evrei!). Desigur, într-o proporție mai mică și alte neamuri. Vedeam Calea Națională care traversa Botoșaniul, plină de trăsuri și căruțe, și pe Eminescu pe Calea Națională, trăgând greoi câte un picior, sprijinit de sora sa, Harieta. Desigur, imagine din jurul anului 1887.

Invitația a venit de la Asociația Profesorilor de Limba și Literatură Română din Botoșani și de la Colegiul Național ”Mihai Eminescu” din Botoșani, prin d-na Diana Damean, tânăra profesoară de Limba și Literatura Română, pentru care, aveam să mă conving ulterior, meseria de dascăl nu era una formală, ci una de reală vocație, prin care aceasta își developa cu dăruire preaplinul iubirii față de copii, de limba română, de învățătură și de Eminescu, secondată în tot și toate de soțul ei, dl. Flavius Damean, om de o rară politețe și ospitalitate. Nota bene.

În loc de trăsuri am dat de tramvaie, bulevarde largi, trafic intens și lume multă, unde predominau copii și tinerii. Era în 14 iunie și în multe școli era ”de facto” încheierea anului școlar. În oraș plutea un aer festiv și o veselie molipsitoare. Pentru mine era ziua premeditată de a vedea Botoșaniul, neconstrâns de vreun program, desigur, mergând pe urmele lui Eminescu, fiindcă doar a doua zi, în 15 iunie, era cea pentru care fusesem invitat.  Organizatorii mi-au oferit un ghid, dar îi promisesem d-lui Nicolae Iosub, un împătimit de Eminescu din Botoșani, că o să mă dau ”pe mâna lui”. Și nici nu doream să-i deranjez prea mult pe organizatori, mereu amabili și săritori, prin povara care le puteam fi. Păcat totuși că sănătatea șubrezită a ghidului meu, ce suferise o fractură de coloană, nu i-a permis să îmi arate mai mult, așa cum își dorise, dar și așa a fost foarte bine. Prima oprire (fusesem luat de dânsul cu mașina sa, de la hotel) a fost într-o parcare din imediata apropiere a ceea ce fusese cândva Calea Națională. Ne-am dus la locul unde fusese cândva casa în care s-a născut Mihai Eminescu. Acea casă nu mai există, locul ei fiind luat de o serie de case cu intrare din stradă, pentru prăvăliile, probabil ale evreilor, cu un etaj și cu balcoane din fier forjat împletit, unele cu monogramă, așa cum se construiau la sfârșitul secolului al XIX-lea. În acea casă neexistentă în prezent a locuit familia Eminovici încă din 1842, de când a fost cumpărată de Gheorghe Eminovici, cu o parte din banii de zestre a soției acestuia, Raluca Eminovici (fostă Iurașcu). Casa se învecina cu proprietatea neguțătorului evreu Ștrul Leib, căruia, Gheorghe Eminovici îi va vinde ulterior o parte din grădină. Se pare că au locuit aici până în 1855, folosind-o ca locuință, mai ales în perioadele de iarnă. Adresa era: Botoșani, Calea Națională Nr.192, lângă biserica Uspenia, chiar în ”buricul” târgului. Locul este marcat cu o mică statuetă a poetului, așezată pe un suport pornind din…perete, o imagine a copertei primei ediții de ”Poesii”, apărută la sfârșitul anului 1883, și o placă cu următorul înscris: ”Pe locul acestei clădiri a fost casa lui Gheorghe Eminovici, în care s-a născut și copilărit până la vârsta de 4 ani MIHAI EMINESCU”.(Păcat, totuși, că o țeavă de gaz, foarte prost plasată, obturează imaginea și intenția citirii acestei plăci. Chiar  nimeni nu găsește o soluție?)

Următorul popas a fost la Biserica Uspenia (”Adormirea Maicii Domnului”), locul unde a fost creștinat poetul la 21 ianuarie 1850. Biserica a fost ridicată în 1552 de către Elena Rareș. Ea a fost reparată în 1724-1725 de către Mihail Racoviță. O intervenția din 1819, consemnată cu o inscripție, a dat bisericii aspectul de astăzi, adăugând pe latura de vest un turn-clopotniță în stil clasicist. Sunt câteva plăci de marmură montate pe peretele exterior, menite a consemna date importante din istoria lăcașului de cult. Cristelnița în care a fost botezat Eminescu, de către părintele Ion Stamate, se află în prezent în bisericuța familiei Eminovici de la Memorialul EMINESCU de la Ipotești, acolo unde am și fotografiato. Aici la Uspenia am donat, cu autograf, un exemplar din volumul meu de versuri ”Poporul de proști versus Eminescu”.

Referitor la statuia lui Eminescu din curtea Bisericii Uspenia, acolo unde m-am fotografiat cu eminescologul și colecționar Nicolae Iosub, trebuie menționat faptul că aceasta a fost realizată de sculptorul Oscar Han, în anul 1967, și a fost amplasată inițial la sediul Uniunii Scriitorilor din România, pe Șoseaua Kiseleff din București. Prin evacuarea din 1984 a clădirii de către Uniunea Scriitorilor, statuia a fost adusă în 1989 la Botoșani și a fost reamplasată în curtea Bisericii Uspenia. Am fotografiat, de asemenea, și casa de ”peste drum” de biserica Uspenia, acolo unde își avea atelier fotograful Jean Bieling și unde în noiembrie 1887 s-a fotografiat MIHAI EMINESCU. Fotografia a fost trimisă liceenilor de la ”Matei Basarab” din București ( care îi și ceruseră acest lucru), pentru a constitui o societate literară cu numele Poetului.

Apoi am vizitat Biblioteca Județeană ”Mihai Eminescu”, dar nu înainte de a-mi ridica pălăria (dar nu în această fotografie) în fața Monumentului Mitraliorilor, aflat într-o piață în imediata apropiere. Și asta și pentru că suntem în ANUL CENTENAR. Este un monument dezvelit în 1929 și care spune povestea  maiorului Ignat, care a murit cu mitraliera în mână oprind, pentru un timp, aproape de unul singur, ofensiva germană, în Primul Război Mondial.

La Biblioteca Județeană ”Mihai Eminescu” din Botoșani am fost primit de d-na director Cornelia Viziteu. Am donat câteva cărți proprii, primind la rându-mi o serie de cadouri. Un set  de cărți poștale (18 la număr) cu SCRIITORI ROMÂNI COMBATANȚI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL, editat de către bibliotecă și dedicat CENTENARULUI MARII UNIRI. Am reținut următoarele nume: Regina Maria (Alexandra Victoria de Saxa Coburg), Demostene Botez, Constantin Gane, Ion Grămadă, Octavian Goga, Alexei Mateevici, Gib Mihaescu, Hortensia Papadat Bengescu, Dumitru S. Panaitescu (Perpessicius), Victor Ion Popa, Camil Petrescu, George Topârceanu, Al. O Teodoreanu (Păstorel Teodoreanu), Tudor Vianu, George Mihail Zamfirescu, Gheorghe Braescu, Martha Bibescu, Ion Agârbiceanu. De asemenea, am primit cartea ”Studii Eminescologice vol. 19”, Ed. Clusium, 2017, Coordonatori: Viorica S. Constantinescu, Cornelia Viziteu, Lucia Cifor, Livia Iacob, unde nu mică mi-a foat mirarea să-mi găsesc numele la trei poziții din ”Mihai Eminescu: bibliografie selectivă 2016„ la punctul B. ”Istorie și critic literară„. De asemenea, am fost invitat să scriu în Cartea de Onoare a bibliotecii. Am vizitat biblioteca, am văzut Fondul documentar ”Mihai Eminescu”, constituit pe baza donației făcută de Ion C. Rogojanu, în 1989 (inaugurat în 1991), cuprinzând 6000 de volume de carte și 5-6000 de diverse alte materiale: periodice, broșuri, piese numismatice, calendare, grafică, cărți, mobilier etc. M-am întâlnit și cu oameni de cultură importanți: colecționarul Mihai Cornaci, dar și Vania Atudorei, cercetător de frunte în domeniul medicamentelor, Cetățean de Onoare al Botoșaniului, în prezent locuitor al Canadei, artizan al înfrățirii Botoșaniului cu orașul canadian Laval.

Peste drum de bibliotecă am fotografiat Casa ”Sommer”, ”legată” de…. EMINESCU.  ”În această clădire și-a încheiat, în anul 1869, cariera teatrală MIHAI EMINESCU, sufleur în trupa lui Mihai Pascaly”. Spuneam în poemul ”Regele din teatru”, din volumul meu de versuri ”Poporul de proști versus Eminescu”, ”gândind gândul poetului”: ”Am fost sufleor/ şi, dintr-o cuşcă mică,/ aveam răgnet de leu/ şi toţi ştiau de frică.// Căci dacă eu tăceam,/ tăceau şi ei în cor,/ şi piesa mută-n teatru/ era un biet decor.// Aşa că din plămâni,/ scuipându-l, ca un lest,/ zoream, ca la ureche,/ s-ajungă vânt de text.// Şi-apoi, ce fuse vânt/ se înmuia pe buze/ şi-un vânticel, abia,/ în spunerea de spuse.// Dar, în final, ovaţii,/ şampanie şi flori,/ aplauze în şiruri,/ cohortei de actori.// Actorul anonim,/ ce nu primeşte flori/ dar joacă toată piesa,/ e-n cuşca de sufleor.// Şi e sortit tot lui,/ jucând cadru cu cadru, / tot neştiut, să fie/ regele din teatru.//”. 22 iunie 2013

Apoi, de unul singur, atât cât mi-a permis timpul, am mai vizitat două obiective eminesciene din Botoșani. Primul a fost clădirea Primăriei, acolo unde între 5 octombrie 1864 și 5 martie 1865,  a lucrat Mihai Eminescu. Pentru început ca ”practicant” la Cancelaria Tribunalului, iar apoi ca secretar la Comitetul Permanent al Consiliului Județean Botoșani,

Demersul meu eminescian a fost interupt de o ploaie sănătoasă și apoi una ”mocănească”, dar trebuia să continui. Rapid, foarte rapid, ca un văzut pe un caiet de elev din clasele mici, am fost în Parcul ”Mihai Eminescu„, unde mi-am făcut un selfie lângă bustul poetului, realizat de I. Georgescu, inițial amplasat în fața școlii Marchian, mutat în parc în anul 1890. Așadar, față și verso. Nu l-am uitat nici pe Eminescu din fața Teatrului ”Mihai Eminescu”, teatru aflat în renovare. Sculptura a fost realizată de sculptorul Ovidiu Maitec, lucrarea fiind amplasată în 1968. Bustul de bronz are inscripționat pe soclu celebrul vers din ”Oda în metru antic”…”Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”.

Apoi am luat un microbuz și am mers la Ipotești. Vroiam să văd Ipoteștiul, acest Stradford Avon sau Weimar al românilor, și nu oricum, ci singur și să mă desfăt de el după voie. Am ajunș la ”spartul târgului”, când manifestările Eminescu de la MEMORIALUL ”EMINESCU”,  se terminaseră. Mai erau câțiva oameni ”la o țigară” și vreo 2-3 muzeografi ce așteptau să închidă. Era o vreme câinoasă cu cer înnourat, chiar negru, de parcă da să se-nsereze , deși nu era decât ora 16, 30. Nici ploaia nu mai contenea. (Totuși am iubit această ploaie venită ca o binecuvântare, după o lungă perioadă de secetă.) Am salutat și mi-am văzut de umblat și văzut, ce era de umblat și văzut prin curte:  Casa memorială Eminovici; Bisericuța familiei Eminovici; Mormintele părinților Gheorghe și Raluca și a doi frați, Nicolae și Iorgu; Biserica nouă a satului construită în 1939 și dedicată lui Mihai Eminescu; Muzeul Mihai Eminescu, Amfiteatrul în aer liber etc.  La un moment date m-am trezit singur în tot complexul, ud până la piele. Mi-am amintit atunci o secvență din ”Geniu pustiu”, unde se pare Eminescu descria momentul când a dormit, ud până la piele, în clopotnița Bisericii ”Sf. Arhanghel Mihail” (”Biserica de lemn”) din Tg. Mureș, atunci când ajunsese în oraș la 1 iunie 1866, în drumul lui spre Blaj: Clopotul cel dogit gemea bolnav în turn și toaca se izbea de turnul clopotniței și m-am covrigat în clopotnița cu dinții clănțănind și muiat până la piele; părul meu cel lung îmi ăadea peste ochi, mânuțele mele cele slabe și reci le băgam tremurând în mânecile ude. Așa am stat toata noaptea. Seara m-am întors la Botoșani, la hotel, plin ochi de Eminescu, ducând ”în spate” și suspiciunea unei posibile pneumonii, care până la urmă nu s-a adeverit. Cred că am fost ocrotit, și pe acestă direcție a sănătății, de Eminescu, ”Sfântul preacurat al ghiersului românesc”, cum spunea Tudor Arghezi.

A doua zi a fost ziua oficială, cea pentru care fusesem invitat. A fost ,de asemenea, o zi de foc. Nu o voi povesti eu, ci voi lăsă să curgă rândurile consistente puse pe hârtie de d-na prof. Diana Damean, rânduri pline de concretețea unor date, pe care doar un organizator atent și pasionat poate să le aibă. Așadar…

”Festivalul  Național de Poezie și Proză

 ”Mihai Eminescu”, Botoșani, ediția a VII-a, 2018

https://www.facebook.com/Cezara.Unicorns/media_set?set=a.2056140764601657&type=3

Parafrazându-l pe distinsul poet, scriitor, publicist, Răzvan Ducan: ”Eminescu este 1 Decembrie al literaturii române, așa cum 1 Decembrie este Eminescu al istoriei române!”
A șaptea ediție a Festivalului Național de Poezie și Proză „ Mihai Eminescu” s-a încheiat. Vineri, 15 iunie, 2018, elevi și profesori, părinți și susținători ai concurenților, au participat la activitățile incluse în proiectul inițiat de Asociația Județeană a Profesorilor de Limba și Literatura Română, Botoșani.
Desfășurate în parteneriat cu Inspectoratul Școlar Județean, Colegiul Național „ Mihai Eminescu”, Memorialul Ipotești și Societatea Cultural-Artistică „ Arlechin”, activitățile au început în Sala Multimedia a colegiului partener, cu Simpozionul „ Poesis Litera”.  Elevi mici și mari, părinți și profesori au apreciat intervențiile pe tema „ Eminescu și identitatea națională”, spilcuiri din lucrările înscrise la simpozion: prof. Ovidiu Iurieț, prof. Maria Oniciuc, prof. Oana Axinciuc, elevele Daria Miea și Ruxandra Scripcariu au amintit de statornica muncă literară a marelui poet în sprijinul conservării specificului național.
Prezent la simpozion, scriitorul și cercetătorul Răzvan Ducan, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj, a dezbătut asupra nașterii poetului și le-a povestit celor prezenți despre viața lui Eminescu la Blaj. Întâlnirea de la Colegiul Național „ Mihai Eminescu” s-a încheiat cu un recital de poezie dedicată lui Eminescu și alte texte scrise de Răzvan Ducan, din volumul „ Poporul de proști versus Eminescu”.
După ora 11, în zona de festivități de la Botosani Shopping Center, s-a desfășurat spectacolul- concurs de recitare, teatru și interpretare inclus în calendarul activităților festivalului. Mai bine de două ore, copii din județ și din afara lui și-au demonstrat talentul artistic, râvnind la premii. Grupul „ Metafora”, premiat de atâtea ori de organizatori la edițiile precedente și deținători ai Trofeului „ Poesis Litera”, 2017, a deschis concursul cu piesele „ Amintiri” și „ O, rămâi”. Doritoare să participe direct la competiție, dar să și cunoască tărâmurile eminesciene, Ilinca Guțu din Vaslui a recitat „ Epigonii” și „ Iubind în taină”. Copiii de la Grădinița ”Șotron”, în cadrul concursului ”Eminescu în Centenar” au recitat poezii și au fost premiați de doamna director Adriana Avădăni și Flavius Damean.

Și-au dat concursul tinerii actori de la Trupa de teatru „ Arlechin”, interpretând „ Luceafărul” și poezii din creația eminesciană; și elevii din clasa a V-a de la Colegiul Național „ Mihai Eminescu” Botoșani au intrat în concurs cu „ O mare și frumoasă prietenie”, o dramatizare după Dumitru Almaș, recitând și ei, de asemenea, versuri de Eminescu. Un moment literar- muzical de excepție au susținut, din nou, copiii de la Școala Gimnazială nr. 1, Vorniceni. Muzică pe versuri de Eminescu, recitări sensibile au rupt aplauze, lacrimi și aprecieri.

Au fost prezenți la spectacol și copiii de la Școala Gimnazială nr. 1, Albești, copii însoțiți de Iustima Irimia Cenușă și pr. paroh Teodor Cenușă. Prima oară pe scenă, mititeii au recitat timid din Eminescu și au fost încurajați de cei prezenți și de organizatori.
Concursul s-a încheiat cu interpretarea deosebită a grupului folk din Suceava, „ Odor”.
La finalul manifestării, invitații Răzvan Ducan și folkistul Adrian Sărmășan au recitat versuri dedicate marelui poet și au încântat publicul cu acorduri de chitară.
Toți cei ce au participat la concurs au fost apreciați de juriu și recompensați, pentru dragostea față de poezia lui Eminescu, prin aplauze, cu diplome și cărți.
Trofeul „ Poesis Litera” pentru participare directă în concurs a fost înmânat Georgianei- Marilena Mihai, de la Școala Gimnazială nr.1, Vorniceni, pentru întreaga prestație.
Mulțumiri deosebite Primăriei Botoșani și Consiliului Local, Botoșani, domnului Roșu Ionel de la SC. ADMIR SA, TIPOGRAFIA RIA, Botosani Shopping Center, MADO Botosani, părinților elevilor clasei a V-a B de la Colegiul Național ”Mihai Eminescu”, domnului Răzvan Ducan și domnului Adrian Sărmășan!”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Cu familia Damean: d-na prof. Diana, dl. Flavius și d-ra Cezara….

La Colegiul Național ”Mihai Eminescu” Botoșani

Gala laureatilor de la Botoșani.

Poetul, scriitorul și publicistul Răzvan Ducan cu cantautorul și poetul Adrian Sărmășan

La Memorialul  Ipotești.

Imnul festivalului pe versurile poetului și cantautorului Adrian Sărmășan

La întoarcerea spre casă, spre Ardealul pe care Eminescu îl vedea încorporat în Dacia lui Mare, Ardeal care, așa cum spunea poetul ”e cu mult mai mult drept și cu mult mai multă rațiune al nostru decât al lor”, mi-am adus aminte de niște versuri de-ale mele, care încearcă să răspundă la întrebarea ce-am fi fost, dacă nu ar fi fost Eminescu. Așadar… Fără Eminescu/ Limba Română ar fi fost şi acuma pusă în gips./ Am fi umblat pe stradă/ trăgând anevoie greutăţi de cuvinte./ Am fi survolat înţelesuri puţine,/ în spaţii de-ntors, strâmte./ Roiuri de onomatopee ne-ar fi invadat casa./ Pe verbe am fi avut igrasie./ S-ar fi coclit şi adjectivele,/ iar cichindeali, mumuleni şi praleşti/ ne-ar fi colmatat timpanul./ Fără Eminescu,/ Limba Română ar fi fost şi acuma pusă în gips./ Ne-am fi buricat încă o mie de ani,/ unul pe altul, pentru a vedea spre niciunde,/ până să fi înţeles că este  verigă lipsă.// (poezia Veriga lipsă)

Și cum spuneau regretații cantautori și români unioniști de peste Prut, Ion și Doina Aldea Teodorovici, ”De avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece!”

https://www.facebook.com/razvan.ducan?hc_ref=ARQHCnYVVsIL5QP2QEP5zREnjg8CdrRi3_aKMOyXY5XpnuMCKhlfK-o0LzMSBFZhyaE&fref=nf

21 iunie 2018                                                                          Răzvan Ducan

Pe o gură de rai….. Mănăstirea Zosin, un aşezământ religios purificator

Published by:

Mănăstirea Zosin.

Material realizat de Ostin Alina elevă la Colegiul National Mihai Eminescu Botosani, coordonator prof. Diana Damean 

„Am ajuns cerşetori ai Europei şi ai lumii întregi. Braţul cel mai ieftin de muncă este al bietului român. În ce umilinţă a ajuns neamul nostru creştinesc…. Babilonul, haosul pe care-l trăim noi astăzi nu sunt decât rezultatul tendinţei acesteia de schimbare esenţială a originii noastre,a tradiţiilor noastre,adică a ceea ce ne leagă acum.

  (Părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă)

   Mănăstirea Zosin, situată nu departe de Botoşani, în comuna Băluşeni, este bine observabilă în raiul pădurilor ocrotitoare şi pare a fi printre puţinele locuri sfinte în care, pentru a putea păşi pe acest tărâm, trebuie să cobori în serpentine pe un drum nemodernizat şi imediat apare panorama mănăstirii. Ne apropiem, agale, ca spre un alt tărâm…Nu se aude decât sunetul desluşit şi puternic al clopotniţei care doreşte să îşi mărească audienţa, ecoul fiind auzit la mari depărtări. Străbat valea stingheră şi cu cât înaintez prin pădurea îmbrăcată în straturi imense de zăpadă, acordurile slujbei devin clare, creând starea sufletească pregătitoare. Aceasta să fie mănăstirea de care auzisem,unde mii de pelerini din toată ţara păşesc această poartă măiestuoasă pentru vindecare de boli, purificare sufletească şi credinţă în Dumnezeu…

   Aşezarea monahicească este modestă, fiind compusă din vechea biserică, biserica nouă şi o construcţie recentă ce adăposteşte stăreţia, chiliile călugărilor şi anexele trebuitoare bunei funcţionări a mănăstirii. Intrarea în incinta mănăstirii duce spre un mic heleşteu, într-o curte devălmăşită, în centru construcţia înaltă şi severă fiind croită la aşteptările sufletelor creştinilor.Imaginea clară pe care creştinii o surprind din înălţimea şoselei este pigmentată în alb, albul desemnând puritate, castitate, bunăvoinţă angelică, perfecţiune, asocierea cu Raiul şi calea către acesta.

Ritualul rugăciunilor şi a slujbelor din incinta mănăstirii este unul încărcat de o solemnitate gravă. Prezenţa creştinilor la slujbele organizate cu seriozitate poate fi asociată cu o integrare în trupul lui Iisus Hristos. Majoritatea creştinilor care păşesc pragul acestui lăcaş sfânt trăiesc cu speranţa că vor primi daruri de la Dumnezeu, reuşite şi  succese, dar noi, creştinii participăm la slujbele închinate lui Dumnezeu pentru a arăta că suntem fiii lui

Începuturile mănăstirii

Mănăstirea Zosin a fost ridicată în anul 1740, la început o biserică mică.

Istoria acestei ctitorii boiereşti este veche si zbuciumată. Fiind puţin dezvoltată, de la ea ne-au rămas puţine documente pe baza cărora să-i scriem trecutul. De la început, trebuie să afirmăm că nu putem elucida de unde provine denumirea ei, în legătură cu care se pune o întrebare legitimă: dacă a fost ctitorită de un Başotă, de ce a rămas cu numele de Zosin? De altfel, a avut patru familii de boieri protectori: Başotă, Cristescu, Zosin şi Sofian.

 Forma mănăstirii este simplă, dreptunghiulară. Deasupra uşii de intrare în vechea biserică se găseşte şi astăzi o modestă pisanie săpată în lemn cu litere chirilice, cu următorul cuprins: „Această Sf. Biserică este făcută de D-lui Şatrariu Tudorachi Başută, care se cinsteşte cu Hramul Adormirea prea Sfintei Născătoare de D-zeu, în zilele măriei sale Constantin Moruz, Voievod în anul 1779.

                                Mănăstirea Zosin - Turism Botoşani - Pisania   

Pisania de deasupra uşii bisericii de lemn

     Starea ei actuală duce la concluzia că nu a fost niciodată refăcută din temelii, ci doar reparată. Geamurile simple, mici, dreptunghiulare, câte 2 pentru fiecare latură, amintesc de cele de la casele ţărăneşti din zonă. Zugrăveala este şi ea într-o stare foarte proastă, iar faptul că inscripţiile sunt cu litere latine denotă că ea datează de după anul 1864. Trebuie remarcat aspectul că această pictură este aplicată pe lutul cu care s-au imbrăcat pereţii de lemn ai bisericii. Catapeteasma este simplă, din lemn, iar icoanele de pe ea par ar fi cele din timpul ctitoririi, deoarece sunt aproape şterse şi atacate masiv de carii. Ele au inscripţii chirilice. Pe acoperiş se găseşte un mic turn octogonal care corespunde cu interiorul.

Este de ajuns să privim imaginea mănăstirii pentru a fi transpuşi imediat într-o altă lume a frumosului,a puritaţii,a liniştii,a smereniei. O lume curată, nepatată de atingerea sumbră a cotidianului, puţin cunoscută de noi in profunzimea ei. Creştinii paşesc pe aceste meleaguri pentru purificarea sufletului, în această mănăstire binecuvântată cu credinţa şi har…

Manastirea Zosin….

Reportaj recomandat de Asociatia Judeteana a Profesorilor de Limba si Literatura Română Botosani – www.profesoribotosani.blogspot.ro

Mănăstirea Popăuţi

Published by:

      Mănăstirea_Popăuţi Sursa Wikimedia Material realizat de Alina Ostin şi Alexandra Oniga, eleve ale Colegiului National Mihai Eminescu Botosani şi publicat în Revista Gânduri, coordonator prof. Diana Damean.

Sfinţenia nu constă în a face lucruri mari.Ea este,mai înainte de toate o luptă pentru că,în domeniul supranatural,viaţa să nu se stingă :pentru tine constă în a te mistui până la ultima fibră,slijind pe Dumnezeu în locul cel de pe urmă..sau cel dintâi-acolo unde te va trimite El. 

                      Sfantul Josemaria Escriva

                         Mănăstirea Popăuţi

         Pe drumul spre gară,dacă te abaţi pe strada Ştefan cel Mare nr.41 ajungi la un monument istoric cu o vechime de 515 ani,ctitorit tocmai de domnitorul Ştefan cel Mare,Mănăstirea Popăuţi.La început a fost construită ca biserică,sub denumirea de Biserica Sf.Nicolae, zidită pe temeliile unei biserici mai vechi de către domnitorul Moldovei şi făcând parte din ansamblul unei foste curţi domneşti.

     Acest palat iese foarte mult în evidenţă prin frumuseţe şi poţi simţi că totul a fost conceput cu credinţă şi cu  suflet. Atmosfera din interiorul bisericii este una de pace şi linişte duhovnicească stârnită de viaţa curată a călugărilor care se ocupă în prezent de acest locaş de cult.

Lângă biserică s-a aflat un palat domnesc în care poposea Ştefan cel Mare în drumul său spre Curtea domnească din Hârlău. Conform cronicilor,la 22 iulie 1518 a ajuns aici şi domnitorul Petru Rareş. În cursul secolului al XVI-lea,biserica a suferit mai multe modificări. Abia în anul 1626 s-a format satul Popăuţi,până atunci biserica aflându-se în mijlocul codrilor Botoşanilor. Biserica a fost transformată în mănăstire de către călugări,iar după un îndelung proces de restaurare devine un mare loc sfânt cu creştini care se dedică trup şi suflet divinităţii. Deşi restaurată,poţi simţi miresme de trecut şi parcă auzi urmele de paşi ale marelui domnitor sau te gândeşti că în acelaşi loc au îngenuncheat eroi ai neamului românesc. Peste tot în jurul mănăstirii şi în interior domneşte istoria şi respectul pentru patrie. Mănăstirea Popăuţi a fost construită în stil moldovenesc şi este zidită din piatră sub formă de cruce. Materialul ceramic aparţine epocii ştefaniene,deoarece blocurile zidăriei continuă sub fresca asupra căreia nu s-a intervenit. La examinarea zonelor de zidărie impresionează precizia lucrării:materialul este dur,zidăria este plană,cărămizile au feţele regulate,plane,muchiile rectilinii,iar abaterile dimensionale sunt greu de sesizat. Este surprinzătoare rigoarea geometrică a zidăriei originare. Intrarea în biserică se face acum prin uşa cu ancadramente gotice. Pictura interioară a bisericii datează din secolul al XV-lea,ea păstrându-se numai parţial până în zilele noastre. Singurele picturi originale păstrate sunt bustul unui profet de pe peretele nordic al pronaosului şi
  Capetele lui Iisus si al îngerului din altar, scene din Ciclul patimilor Registrul lat al Patimilor,care încinge pereţii ca un imens rotulus de aproape doi metri înălţime, cât şi brâul de medalioane de deasupra, vor constitui caracteristica dominantă a decoraţiei altarului şi naosului bisericilor din veacul din secolul al XVI-lea.

Tot aici se află şi turnul Clopotniţă care are o înălţime de 17 metri şi este zidit din piatră brută, acoperişul fiind confecţionat din şindrilă. Turnul Clopotniţă de la Popăuţi servea ca adăpost în caz de pericole şi este unul dintre singurele monumente care a mai rămas până astăzi de pe vremea domnitorului Ştefan cel Mare.

  Astăzi, creştinii botoşăneni iau parte la slujbele organizate în zilele de sărbătoare în biserica nouă,construită însă fără turle şi care are o formă de navă. Hramul acestei biserici este “Acoperământul Maicii Domnului”,fiind diferit de cel al mănăstirii care este al Sfântului Nicolae.

     Dacă până acum te-ai gândit că Mănăstirea Popăuţi este una la fel ca toate celelalte şi nu te-ai obosit să-i treci pragul,ar trebui să te reorientezi,deoarece o vizită la acest locaş cu siguranţă te va reîncărca cu mai multă credinţă şi îţi deschide noi porţi spre spiritualitate.Reportaj recomandat de Asociatia Judeteană a Profesorilor de Limba şi Literatura Romăna Botosnai ( ALLRO – BT) – http://profesoribotosani.blogspot.ro/

Biserica “Sfântul Nicolae” Dorohoi

Published by:

Biserica Sfantul Nicolae Dorohoi

Biserica Sfântul Nicolae din Dorohoi se înscrie în categoria biserilor trilobate construite în ultimii cincisprezece ani ai vieții de către cel mai însemnat domnitor al Moldovei medievale, Ștefan cel Mare și Sfânt. Din punctul de vedere al viziunii arhitectonice, biserica (clădită în 1495) dispune de aceeași structură ca și bisericile Sfântul Ilie din Suceava (1488), Sfântul Gheorghe din Hârlău (datată 1492), Sfântul Nicolae din Botoșani (constuită în 1497), toate dispunând de o bază largă, de un pronaos spațios, dreptunghiular, un naos circular deasupra căruia se ridică o turlă impunătoare în stil moldovenesc. Excelent conservată până în zilele noastre, deși a suferit de pe urma intemperiilor istoriei, purtând și amprenta câtorva restaurări mai puțin fericite, biserica se oferă, iubitorilor de cultură, precum o operă de artă dar și, deopotrivă, ca un lăcaș creștin de cult, de mai bine de jumătate de mileniu. Despre artistul care a realizat pictura (de o calitate componistică și coloristică remarcabilă) nu se cunoaște absolut nimic, ea începând a se dezvălui, ochilor noștri în urma demersurilor de eliminarea a reziduurilor și a stratului de fum ce au acoperit zidurile interioare în ultimele sute de ani, demersuri demarate în toamna anului 2012. Biserica este cu atât mai importantă cu cât însuși voievodul ctitor, Ștefan cel Mare și Sfânt, a poposit, în mai multe rânduri, în casele de odihnă ale curții domnești care o înconjura cândva; de subliniat este și faptul că proprietățile mânăstirii care se îngrijea inițial de acest respectabil lăcaș de cult se întindeau pe o arie considerabilă, cuprinzând comune aflate astăzi în proximitatea Dorohoiului. Imaginea de mai sus redă înfățișarea actuală a bisericii, dobândită, parțial, în urma restaurărilor întreprinse în primul deceniu al celui de-al treilea mileniu creștin.