Category Archives: Obiective de vizitat

Mănăstirea Vorona, o lume a iubitorilor de frumuseţi duhovniceşti!

Published by:

Mănăstirea Vorona

 

Mănăstirea_Vorona - Sursa Wikimedia Commons 2

Material realizat de Elena Gagos, elevă la Colegiului National Mihai Eminescu Botosani şi publicat în Revista Gânduri, coordonator prof. Diana Damean.

         Sărbătorile pascale au trecut, însă tradiţiile de la Vorona se vor păstra. Aşa cum am promis în articolul trecut, în acest număr al revistei “Gânduri” voi îndrepta “obiectivul camerei” spre viaţa măicuţelor de la Vorona. Tema acestui reportaj a fost hotărâtă

aproape instantaneu, ştiind că voi fi nevoită să mă întorc în acel colţ de Rai care mă face întotdeauna mai liniştită şi cu un suflet parcă mai curat.

      Pelerinul iubitor de frumuseţi duhovniceşti găseşte la Vorona loc sfânt şi primitor care îl îndeamnă să revină. În acest cuib de sfinţenie, omul îşi poate lăsa păcatele, primind în schimb lumină şi speranţă.

      Măicuţele, blânde şi milostive, pentru care “călugăria reprezintă căsătoria cu Hristos”, sunt într-o permanentă ascultare. Trăiesc într-o lume aparte, într-o comuniune perfectă cu Dumnezeu.

Călugăria surprinde mai multe etape. O primă etapă este atunci când persoana care doreşte să-şi lege viaţa de mănăstire este novice, iar în funcţie de mănăstire, această perioadă durează 1 an sau 2. Reprezintă un fel de probă care verifică dacă persoana se poate încadra în programul duhovnicesc. După 5-6 ani are loc rasoforirea, când călugărul primeşte jumătate din canoane şi i se schimbă numele. Iar în decurs de 10-12 ani se produce călugăria totală.

       Stăreţia, componentă a ansamblului monastic de la Vorona, este situată pe latura estică a mănăstirii şi găzduieşte birouri, ateliere, chilii şi camere de oaspeţi. De-a lungul anilor, sihăstria Vorona a devenit o mănăstire cu obşte călugărească ce număra până la 200 de călugări. Astăzi are 54 de maici.

       Harul dumnezeiesc a coborât peste măicuţe în anii de vieţuire monahală, renunţând la bunurile şi plăcerile vieţii efemere, prin rugăciune, post, ascultare, linişte, bunătate, smerenie, lacrimi şi răbdare. Mănăstirea este un loc sfânt. Rugăciunile din timpul zilei ale măicuţelor completează spaţiul cu sfinţenie si smerenie. Astfel, măicuţele se adună de la munca de la câmp sau din ateliere la slujbele ţinute de 3 ori pe zi de cei doi călugări aflaţi la mănăstire, iar pe lângă slujbele care se ţin în zorii zilei, după amiază şi la lăsarea soarelui, sufletele de la Vorona fac şi alte rugăciuni precum metania, canonul de pocăinţă, Paraclisul Maicii Domnului.

Mănăstirea_Vorona - Sursa Wikimedia CommonsCuriozitatea m-a îndemnat să o întreb pe măicuţa Firmiliana,ajutorul nostru de bază în descoperirea tainelor mănăstirii, dacă regretă vreodată, după anii staţi la mănăstire şi de slujire Lui Dumnezeu, că nu are un cămin, un loc unde să se poată împlini din punct de vedere familial. Deşi  întrebarea fost foarte sensibilă şi intimă, măicuţa cu nişte ochi incredibil de calzi, plini de seninătate, ne-a spus că măicuţele împreună cu cei doi călugări sunt ca într-o mare familie, care se autogospodăresc. Măicuţele au o rânduială bine stabilită însă care nu este respectată din cauza vreunei obligaţii, ci pentru că au chemare de la Dumnezeu.

Tot maica Firmiliana spune că ”rugăciunea păstrează sufletul curat; numai prin rugăciune devenim mai buni, mai iertători, devenim cu adevărat creştini.”. Dimineaţa împreună cu celelalte măicuţe, se merge la slujbă, la fel cum Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că femeia creştină două lucruri face: “tace luminând şi se jertfeşte tăcând”. Apoi, în funcţie de cum se simte fiecare din ele, servesc micul dejun. Până la slujba de la prânz, măicuţele se ocupă cu munca din curtea mănăstirii. Odată cu încălzirea timpului, din primăvară, încep muncile agricole. Mănăstirea Vorona deţine foarte mult pământ, având în vedere că altă sursă de venit nu există, iar acesta este lucrat de măicuţe. Fiecăreia dintre ele îi revine un hectar, ele autogospodărindu-se. Îmbrăcate în negru, absente de la cele lumeşti, însă conştiente de realitatea zilelor noastre, pun suflet şi iubire în orice lucru cât de mărunt, mâinile lor părând să fie înzestrate cu puteri divine. Spre exemplu, în atelierele de pictură, croitorie şi ţesătorie, măicuţele confecţionează straie

monahale, ţes covoare, carpete sau pictează icoane. Acest atelier de pictură este renumit prin împrejurimi.

          Ora la care noi am sosit era apropiată de ora prânzului, când se serveşte masa. Cu această ocazie am avut nespusa bucurie şi onoare de a servi masa alături de sfintele aflate pe acest tărâm binecuvântat. Lăsarea serii aduce un aer parcă mai curat, un aer încărcat cu pace şi dragoste.

După prânz, urmează slujba de seară, când revin încet, încet, în biserica sfântă, unde rugăciunea le   umple sufletul de bucurie şi smerenie. Prin rugăciunile lor, spaţiul devine etern, parcă fără margini.

Seara, măicuţele trebuie să îndeplinească rânduiala, rugându-se pentru toată lumea, pentru săraci şi bogaţi, bolnavi şi sănătoşi, buni şi răi.

          La mănăstirea Vorona există un depozit de cărti vechi, care în 1922 număra 400 de cărţi toate tipărite înainte de 1700, iar astăzi conţine peste 4000 de volume, manuscrise, evanghelii şi alte cărţi bisericeşti. Unele sunt îmbrăcate în aur şi argint, însă, din păcate, o parte considerabilă din aceste cărţi sunt într-o continuă stare de degradare, pentru că este foarte costisitoare păstrarea lor, având nevoie de o îngrijire specială.

În fiecare duminică se strâng la slujbă creştini de prin satele vecine, chiar şi de la Suceava sau Botoşani; vin cu iubire în suflet, pentru a se curăţi de păcat, convinşi de prezenţa permanentă a Domnului la Vorona.

De altfel, acest lăcaş sfânt a fost vizitat de pelerini din toată ţara, dar şi din Germania, Franţa, Italia chiar Australia, şi fericiţi şi-au scris impresiile deosebite în cartea de onoare a mănăstirii.

Mănăstirea_Vorona - Sursa Wikimedia Commons 3Mănăstirea Vorona împreună cu oamenii de acolo formează o lume aparte, total diferită de viaţa noastră cotidiană. Brazii falnici, florile, lacul, “Biserica Adormirii Maicii Domnului”,  ce are o impresionantă istorie, toate aceste minuni aflate într-o deplină armonie te îndeamnă să revii la Vorona pentru a te reîncarca de lumină, bunătate şi gânduri curate.

Reportaj recomandat de Asociatia Judeteană a Profesorilor de Limba şi Literatura Romăna Botosnai ( ALLRO – BT)

http://profesoribotosani.blogspot.ro/

 

 

Mănăstirea Agafton – Tărâm de pace

Published by:

Mănăstirea Agafton - Sursa Wikimedia CommonsTărâm de pace

Material realizat de Diana Grosu şi Alexandra Oniga, eleve ale Colegiului National Mihai Eminescu Botosani şi publicat în Revista Gânduri, coordonator prof. Diana Damean.

Mănăstirea Agafton este o mănăstire ortodoxă din România, situată în satul Agafton din comuna Curteşti (judeţul Botoşani). Ea se află amplasată într-o zonă pitorească, pe culmea unui deal împădurit (la o distanţă de 8 km sud-vest de municipiul Botoşani). Ansamblul mănăstiresc cuprinde: Biserica de lemn “Sfinţii Arhangheli”, datând din anul 1747, Biserica “Pogorârea Sfântului Duh”( 1838-1843), cele 54 de chilii, 5 fântâni, 2 anexe gospodăreşti şi turnul clopotniţă.

Urme de legendă
   Cum soarele şi-a arătat primele raze după o iarnă crâncenă care parcă nu a mai vrut să plece, într-o zi de vineri când toată lumea îşi declară iubirea, zi de Dragobete, cu un simplu rucsac în spate, am pornit spre Agafton.Un drum, nu chiar dificil, dar destul de anevoios din cauza zăpezii topite care ne făcea să devenim acrobaţi pentru a ajunge la destinaţie. Dar destinaţia noastră s-a dovedit un pic dificil de găsit. Recunosc că vina îmi aparţine, pentru că am cam uitat din drum. Dar Agaftonul are oameni binevoitori care ne-au arătat direcţia cea bună.
Când oboseala ameninţa să ne oprească din entuziasmul avut călătorind, am ajuns pe culmea dealului, de unde se puteau întrezări, semeţe turlele mănăstirii. Atunci am avut sentimentul că tot greul s-a evaporat şi că păşim pe urme sfinte. Restul drumului, deşi cu multe riscuri de alunecări sau împotmoliri într-un noroi destul de mare, l-am făcut aproape pe nerăsuflate.
  Cu adevărat tradiţia construirii bisericii într-un loc plin de păduri se vede luând fiinţă înaintea ochilor pentru că în vale se văd mândri “codri de aramă” ai Agaftonului, deşi acoperiţi de iarnă. Legenda spune că sihastrul Agafton s-a rezemat într-o zi de un stejar falnic din pădurea Baisa şi din interiorul său a auzit glasuri îngereşti cântând Troparul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. El a construit o biserică din trunchiul acelui copac, biserica având hramul sfinţilor arhangheli.

Porţi către spiritualitate

   În sfârşit am ajuns! La porţile imense ale mănăstirii, după care se văd mici crâmpeie de mister. Porţi înalte deasupra cărora se văd doar turlele verzi şi care te îndeamnă să ghiceşti ce ascund. Putem spune că drumul lung parcurs până la aceste porţi ne-a încărcat de speranţă, ne-a pregătit pentru ceea ce urma să descoperim  în spatelelor, ce păzesc locaşul sfânt, ce sunt gardieni ai păcii.                            

Mănăstirea Agafton - Sursa Wikimedia Commons 2”Deshide poarta, creştine!”

   Nu, nu am mers să colindăm, însă în momentul în care am intrat parcă am fi păşit într-o nouă dimensiune. Înaintea noastră plutea un val de pace, un sentiment de linişte. Prima gazdă apărută în cale, a fost….o pisică. Ce-i drept, la vederea noastră a fugit la picioarele măicuţelor. În sfârşit, am ajuns în spatele  porţilor! Porţi care, deschise, ne-au arătat o cu totul altă lume. O lume în care totul este ghidat de pace, o lume în care peste tot vezi calm, linişte şi în care singura îndeletnicire e viaţa sfântă avută lângă Dumnezeu. Colega mea a exclamat: ”Parcă am fi intruşi într-un spaţiu sacru, parcă am aduce profanul!” Şi DA, aşa ne-am simţit. Am intrat pe o alee şi-am întâlnit o fântână. În dreapta se afla prima chilie. Mai departe biserica-ce a fost construită între  anii 1838-1843 şi care are hramul ”Pogorârea Sfântului Duh”. Ne-am continuat drumul. Zăpada intensifica atmosfera de pace ce ne-a  cuprins sufletele. Aleea înaintează străjuită de chiliile maicilor.
   Ne-am întâlnit cu maica stare
ţă care a fost tare mirată că am mers atâta drum tocmai din Botoşani pe jos, pe o vreme de început de primăvară pentru a ajunge la mănăstire. Ne-am bucurat însă că ne-a lăsat să ne bucurăm în tihnă de ceea ce am văzut. Ne-am plimbat printre nămeţi de zăpadă, am admirat arhitectura ansamblului mănăstiresc, chiar simetria lui, ne-am uitat la măicuţele harnice care se pregăteau de primăvară, scuturând acoperişurile caselor ce le adăpostesc, de zăpadă. Am continuat, fără a şti însă că, eram la început.
Pe la mijlocul drumului, ne-au oprit două măicu
ţe care ne-au întrebat dacă ştim că mătuşi ale lui Eminescu; Fevronia, Sofia şi Olimpiada au ales să-şi petreacă viaţa la mănăstirea Agafton, iar Olimpiada chiar a fost stareţă între anii 1899-1902. Drept e că asta nu ştiam!Atunci, cu multă bunăvoinţă ne-au condus către vechea mănăstire de lemn construită de sihastrul Agafton, înconjurată de cimitirul care adăposteşte pentru odihnă pe cei care au murit trăindu-şi viaţa căutându-L pe Dumnezeu, aici la Agafton, în codrii de aramă. La capătul scărilor care ne-au adus la vechea biserică am găsit şi mormântul Olimpiadei Iuraşcu, care după cum ni s-a spus îl aştepta verile pe Eminescu care venea pe jos din Ipoteşti pentru a fi alături de mătuşile sale şi pentru a le vizita. O dovadă a acestui lucru este şi  semnătura poetului care s-a găsit pe un manuscris                       
apar
ţinând celor trei mătuşi.
Tot aici am descoperit
şi vechile chilii unde se locuia înainte şi care au fost arse din cauza că reprezentau focare de infecţie pentru că în 1959 mănăstirea a fost desfiinţată, devenind cămin de bătrâni care nu se puteau ocupa de îngrijirea chiliilor unde stăteau.
   După revolu
ţie însă mănăstirea a fost redeschisă, iar maicile s-au reîntors aici. Personal m-am mirat când am aflat că multe din ele s-au întors tot aici după ce au fost izgonite, dar după vizita la mănăstire, am înţeles de ce: au găsit aici liniştea sufletului lor, au găsit calea către o apropiere de divinitate şi şi-au legat inima de tărâmul păcii străjuit de porţi de lemn şi care şi până azi se cheamă Mănăstirea Agafton.
    Pentru noi, a meritat cu desăvâr
şire să mergem vreo 8 km pe jos pentru a ajunge aici, deoarece vizita la mănăstire ne-a înseninat ziua, ne-a adus bucurie în suflet şi ne-a încununat cu speranţă.

Reportaj recomandat de Asociatia Judeteană a Profesorilor de Limba şi Literatura Romăna Botosnai ( ALLRO – BT)

http://profesoribotosani.blogspot.ro/

Biserica “Sfântul Nicolae” Dorohoi

Published by:

Biserica Sfantul Nicolae Dorohoi

Biserica Sfântul Nicolae din Dorohoi se înscrie în categoria biserilor trilobate construite în ultimii cincisprezece ani ai vieții de către cel mai însemnat domnitor al Moldovei medievale, Ștefan cel Mare și Sfânt. Din punctul de vedere al viziunii arhitectonice, biserica (clădită în 1495) dispune de aceeași structură ca și bisericile Sfântul Ilie din Suceava (1488), Sfântul Gheorghe din Hârlău (datată 1492), Sfântul Nicolae din Botoșani (constuită în 1497), toate dispunând de o bază largă, de un pronaos spațios, dreptunghiular, un naos circular deasupra căruia se ridică o turlă impunătoare în stil moldovenesc. Excelent conservată până în zilele noastre, deși a suferit de pe urma intemperiilor istoriei, purtând și amprenta câtorva restaurări mai puțin fericite, biserica se oferă, iubitorilor de cultură, precum o operă de artă dar și, deopotrivă, ca un lăcaș creștin de cult, de mai bine de jumătate de mileniu. Despre artistul care a realizat pictura (de o calitate componistică și coloristică remarcabilă) nu se cunoaște absolut nimic, ea începând a se dezvălui, ochilor noștri în urma demersurilor de eliminarea a reziduurilor și a stratului de fum ce au acoperit zidurile interioare în ultimele sute de ani, demersuri demarate în toamna anului 2012. Biserica este cu atât mai importantă cu cât însuși voievodul ctitor, Ștefan cel Mare și Sfânt, a poposit, în mai multe rânduri, în casele de odihnă ale curții domnești care o înconjura cândva; de subliniat este și faptul că proprietățile mânăstirii care se îngrijea inițial de acest respectabil lăcaș de cult se întindeau pe o arie considerabilă, cuprinzând comune aflate astăzi în proximitatea Dorohoiului. Imaginea de mai sus redă înfățișarea actuală a bisericii, dobândită, parțial, în urma restaurărilor întreprinse în primul deceniu al celui de-al treilea mileniu creștin.

Meşteşugul încondeierii ouălor la Botoşani

Published by:

                                         Meşteşugul încondeierii ouălor

             modele-oua incondiate - sursa www.botosaninecenzurat.ro  Material realizat de Elena Gagos şi Simona Coţofria, eleve ale Colegiului National Mihai Eminescu Botosani şi publicat în Revista Gânduri, coordonator prof. Diana Damean.

               Se apropie sărbătorile de Paşte. Dacă în timpul anului uităm uneori să fim buni cu ceilalţi, să fim înţelegători, aceste sărbători ne amintesc de faptul că suntem oameni, deci avem sentimente şi poate de ceea ce este mai important, că iubim.

               Există un ritual de Paşte care se păstrează şi în ziua de azi, deşi o parte din tradiţie s-a pierdut. În comuna Vorona, judeţul Botoşani, tradiţia şi obiceiurile sunt conservate însă foarte bine. Am hotărât să alegem acest sat ca loc de documentare după intensa mediatizare a meşterilor olari, a creatorilor de măşti, a micilor dansatori populari, convinse că vom găsi informaţii interesante şi despre meşteşugul încondeierii ouălor.

           După un drum de 35 de minute cu autocarul, am ajuns, pline de entuziasm şi sete de cunoaştere, la destinaţie: „Grupul Şcolar Vorona ”. După ce am păşit în interiorul instituţiei, am rămas foarte impresionate deoarece pe pereţii liceului erau costume populare specifice Moldovei, diferite trofee, diplome, premii obţinute de elevii liceului şi nu în ultimul rând o scurtă istorie a liceului.  Un obicei important valorificat în zona Botoşanilor este încondeierea ouălelor, aspect redat de micul muzeu din interiorul liceului. 

          Originea ouălor colorate poate fi regăsită şi la popoarele vechi: egipteni, perşi şi mai târziu romani, care erau  reprezentaţi de zeul Ianus cel cu 2 feţe care străjuia porţile şi tutela orice început. Aceste popoare sărbătoreau începutul anului primăvara, perioadă în care îşi făceau cadouri ouă. Egiptenii îl adorau pe zeul Knef,  a cărui statuie purta un ou în gură. Perşii credeau că, în vâltoarea haosului, apăru un ou, pe care Noaptea îl acoperi cu aripile ei, îl cloci şi din el ieşi lumea; Soarele şi Luna se ridicară pe cer, iar Pământul se distanţă, în jos. Decorarea şi motivele s-au transmis de la o generaţie la alta prin intermediul mentalităţii arhaice. În zona Botoşaniului încă se păstrează motivele tradiţionale, cele simple.Pregătirile pentru sărbătorile pascale pornesc la începutul postului. De Spolocani, „zi de hotare între perioada de dulce şi post”, spune Dumitru Doroftei, profesor de geografie la grupul Şcolar Vorona şi gazda noastră, femeile se adună la casa unei gospodine şi poartă discuţii despre pregătirile pascale. De Tânda, sărbătoare populară care nu este cuprinsă în calendarul ortodox, femeile numără ouăle adunate şi le selectează pentru a le încondeia. În tradiţia românească se foloseşte termenul de „închistrire”, în special în zona Moldovei. Oul este simbol al fecundităţii şi al creării universului, acest ritual fiind privit ca un scenariu al reînnoirii timpului. Fiind puse în legătură cu jertfirea Domnului Iisus Hristos, ouăle roşii exemplifică jertfa divină, sacrificiul, accentuând existenţa minunii propriu zise a Învierii Mântuitorului. Legendele legate de închistrire explică de ce se vopsesc ouăle şi de ce acest obicei s-a păstrat până în zilele noastre.Pe când Hristos era răstignit, Sfânta Maria s-a dus la farisei cu un coşuleţ cu ouă, cerând să nu-l mai chinuiască. Văzând că evreii au început să-l batjocorească şi mai tare şi că în loc de apă îi dădeau oţet, Sfânta Maria a pus coşul la picioarele crucii şi a început să plângă. Sângele care curgea din Hristos a vopsit ouăle în roşu. Iisus a zis :”De acum înainte veţi vopsi ouă în amintirea răstignirii mele, precum am făcut eu astăzi.”După înviere, Sfânta Maria a fost cea dintâi ce a vopsit ouă pe care le-a luat într-un coşuleţ cu păscuţe şi s-a dus la mormântul fiului ei. În drum, pe toţi cei pe care-i întâlnea, îi saluta cu cuvintele „Hristos a înviat!” şi le dădea câte un ou şi o pască.Astfel, putem spune că această culoare simbolizează sacrificiul, minunea, ouăle roşii devenind parte a Învierii Toţi credincioşii ciocnesc ouă spunând: ”Hristos a înviat!”. „Pentru a bucura ochiul, mai spune domnul Dumitru Doroftei, cu timpul, au început să fie utilizate şi alte culori, fiecare având o semnificaţie. În tradiţia românească se utilizează vopsitul vegetal-natural. Pentru roşu se utilizează coaja de ceapă roşie fiartă, în concentraţie mare sau pojarniţa; culoarea galben-auriu, care simbolizează soarele, lumina, este obţinută din floarea de tei; pentru maro se îmbină culoarea obţinută din tei şi cea obţinută din coajă de stejar şi semnifică pământul roditor. Natura şi vitalitatea sunt exprimate prin utilizarea verdelui obţinut din dediţă sau sâmburi de floarea soarelui”.Demersul nostru nu s-a prit la Vorona. Revenind în Botoşani, părăsind pentru un timp încântătorul muzeu al liceenilor din Vorona, ne-am îndreptat spre  Centrul Judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare Botoşani, unde am discutat cu d-na Mihalache Margareta.Am aflat despre diversele motive care apar pe ouă. „ Întâlnim în primul rând crucea păştii, amintind de crucea pe care Iisus Hristos a fost răstignit. De asemenea, în zona Moldovei apar  motive fitomorfe (crenguţa de brad, frunza de arţar, frunza de stejar, cârcelul de vie), cele florale (ghiocel, panseluţa, lăcrămioara). Pe ouăle închistrite întâlnim steaua, soarele, fulgerul care se încadrează în categoria motivelor cosmomorfe. Colbeceii (melcii), frânghia vieţii, pomul vieţii, frunza de trifoi, motivele geometrice sunt de asemenea pictate pe ouă de creatoarele populare. Aşadar „tăranca închistreşte din gând”.

            Artur Gorovei clasifică ouăle, în funcţie de ornamentică, în monocrome cu ornamente, ouă policrome cu ornamente, ouă cu mărgele (Bucovina), ouă cu ornamente în relief. Tancred Bănăţeanu, etnograf, afirmă că doar ţăranca ştie să armonizeze perfect culorile. Astfel, rolul important în decorare îl are creatoarea populară.După cum spune Tancred Bănăţeanu, forma ovoidală a oului este cea mai dificilă de decorat. Pentru a încondeia ouăle se foloseşte chişiţa. Aceasta este o bucată de lemn îngustă şi scurtă, la unul din capete având un fir de păr trecut printr-un tub metalic, cu ajutorul căreia se pictează ouăle.  După ce oul a fost spălat, se pune pe plită, într-o oală, ceară curată, la încălzit şi paralel o oală cu fiertura din plante, alese în funcţie de culoarea pe care artista populară vrea sa o obţina. Locul unde a fost aplicată ceara rămâne alb. Ţăranca are o inteligenţa aparte deoarece ştie exact momentul când oul are temperatura perfectă pentru a începe procesul propriu-zis iar câmpurile ornamentale sunt, de asemenea, împărţite perfect. Astfel este realizat, cu ajutorul chişiţei, modelul dorit cu ceara iar la momentul potrivit se introduce oul în oala cu fiertură. Apoi se scoate de acolo şi se pune la uscat. În acest mod se închistresc ouăle.Pe mesele credincioşilor întâlnim mielul de Paşte, care simbolizează sacrificiul, jertfa, răstignirea lui Hristos.Pasca, un preparat principal al mesei de Paşte, „se face din aluat simplu; foaia care se obţine se pune într-o tavă rotundă, pe margini se pune un colac, în mijloc se pune brânză de vaci cu ou şi stafide, peste care se aşază o cruce din cocă. Cozonacul este permis în tradiţia românească, forma tăvii fiind asemănătoare cu cea a mormântului în care a fost îngropat Iisus Hristos.

         „Tradiţiile populare ar putea să se perpetueze dacă în şcoli tinerii ar fi atraşi de activităţi opţionale, legate de obiceiuri, datini, îndeletniciri.” Domnul profesor Doroftei Dumitru ne-a spus că „În şcoală, în preajma sărbătorilor pascale, elevii încondeiază ouă, fac icoane pe sticlă; la Vorona se organizează hora satului, în cele 3 zile de Paşte, fiind susţinute de acordurile fanfarelor din zonă.”

Şi dacă tot am ajuns la Vorona, am hotărât să mergem şi la mănăstirea Vorona, unde şi măicuţele au obiceiul de a încondeia ouă de paşte.  Am fost încântate, dar după 3 km de mers, eram puţin cam obosite. Pentru că aceste locuri ne-au fost cu totul străine, d-nul profesor Doroftei ne-a ajutat şi, astfel Gabriel Ocu, elev al liceului, în clasa a XI a, a devenit ghidul nostru. Ne-a condus spre mănăstire, iar curiozitatea ne-a făcut să îl întrebăm mai multe despre Vorona. Ajunşi la mănăstire, am vorbit cu o măicuţă care ne-a prezentat locurile şi istoria acestora. Cele văzute acolo, viaţa interesantă a măicuţelor o să constituie subiectul unui alt reportaj.  Ne-au invitat să luăm prânzul, însă acolo parcă timpul trece mai repede şi am constatat că trebuie să ieşim din rolul de reporter special şi să ne reîntoarcem la viaţa de elev la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, mai bogate ca niciodată.

Şi, poate unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învăţat în tot acest demers a fost că nu trebuie să ne uităm tradiţiile, nu trebuie să ne uităm obiceiurile, pentru că altfel ar însemna să devenim un popor fără trecut, deci fără viitor.

 Reportaj recomandat de Asociatia Judeteană a Profesorilor de Limba şi Literatura Romăna Botosnai ( ALLRO – BT)

http://profesoribotosani.blogspot.ro/