Category Archives: Reportaje

Şcoala de vară “Arlechin” în emisiunea “Vară pentru voi” la TVR Iaşi

Published by:

tvr iasi - clubul arlechinCopii şi tinerii de la Scoala de Vara “ARLECHIN” alături de membrii trupei de teatru “ARLECHIN” ( Ariana Negel, Iacob Stefan, Bianca Amariei, Giulia Irimia, Cezara Damean, Daria si Matei Dumitrachie, Ionut Popa )  au fost in data de 14 iulie 2015 invitati la emisiunea “Vara pentru voi” realizata de TVR Iasi. Laura Lucescu moderatoarea emisiunii alături de Diana Damean şi Flavius Alin Damean reprezentanţii Asociaţiei Culturale ARLECHIN Botoşani au discutat despre activităţle şi proiectele din acest an realizate în sprijinul copiilor şi tinerilor: Şcoala de Vară “ARLECHIN”, proiect susţinut de MTS prin DJDTS Botoşani; Festivalul Naţional “Tinere Speranţe”, realizat în cadrul proiectului “Instantanee Botoşănene” cu sprijinul Consiliului Judeţean Botoşani şi Fundaţiei Judeţene pentru Tineret Botoşani; Festivalul Naţional de Poezie şi Proza “Mihai Eminescu”, ediţia a IV-a, realizat în parteneriat cu Colegiul Naţional “Mihai Eminescu” Botoşani, Asociaţia Profesorilor de Limba şi Literatura Română – Botoşani, Memorialul Ipoteşti, Botoşani Shopping Center şi Fundaţia Judeţeană pentru Tineret Botoşani; Concursul Naţional de Muzică Folk – Seri melancolice eminesciene. De asemenea, au fost lansate invitaţii la activităţile cuprinse în proiectele ce se vor desfăşura până la sfărşitul anului: Tabăra Naţională de Film şi Fotografie “CINESTAR”, ediţia a II-a, realizată cu sprijinul Consiliului Judeţean Botoşani şi Fundaţiei Judeţene pentru Tineret Botoşani; Festivalul Naţional de Muzică şi Dans Popular “CÂNT ŞI JOC MOLDOVENESC”, ediţia a IV-a, realizat cu sprijinul Consiliului Judeţean Botoşani şi Asociaţiei Judeţene a Organizatorilor de Evenimente Botoşani; Festivalul Naţional de Dans Clasic şi Balet “ARLECHIN”, ediţia a VII-a, realizat cu sprijinul Consiliului Judeţean Botoşani şi Asociatia Judeteana de Dans Sportiv Botosani ; Eveniment recomandat şi susţinut de Centrul de Impresariat şi Organizare Evenimente – www.impresarieri.ro

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Pe o gură de rai….. Mănăstirea Zosin, un aşezământ religios purificator

Published by:

Mănăstirea Zosin - Turism - Botoşani

Mănăstirea Zosin.

Material realizat de Ostin Alina elevă la Colegiul National Mihai Eminescu Botosani, coordonator prof. Diana Damean 

„Am ajuns cerşetori ai Europei şi ai lumii întregi. Braţul cel mai ieftin de muncă este al bietului român. În ce umilinţă a ajuns neamul nostru creştinesc…. Babilonul, haosul pe care-l trăim noi astăzi nu sunt decât rezultatul tendinţei acesteia de schimbare esenţială a originii noastre,a tradiţiilor noastre,adică a ceea ce ne leagă acum.

  (Părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă)

   Mănăstirea Zosin, situată nu departe de Botoşani, în comuna Băluşeni, este bine observabilă în raiul pădurilor ocrotitoare şi pare a fi printre puţinele locuri sfinte în care, pentru a putea păşi pe acest tărâm, trebuie să cobori în serpentine pe un drum nemodernizat şi imediat apare panorama mănăstirii. Ne apropiem, agale, ca spre un alt tărâm…Nu se aude decât sunetul desluşit şi puternic al clopotniţei care doreşte să îşi mărească audienţa, ecoul fiind auzit la mari depărtări. Străbat valea stingheră şi cu cât înaintez prin pădurea îmbrăcată în straturi imense de zăpadă, acordurile slujbei devin clare, creând starea sufletească pregătitoare. Aceasta să fie mănăstirea de care auzisem,unde mii de pelerini din toată ţara păşesc această poartă măiestuoasă pentru vindecare de boli, purificare sufletească şi credinţă în Dumnezeu…

   Aşezarea monahicească este modestă, fiind compusă din vechea biserică, biserica nouă şi o construcţie recentă ce adăposteşte stăreţia, chiliile călugărilor şi anexele trebuitoare bunei funcţionări a mănăstirii. Intrarea în incinta mănăstirii duce spre un mic heleşteu, într-o curte devălmăşită, în centru construcţia înaltă şi severă fiind croită la aşteptările sufletelor creştinilor.Imaginea clară pe care creştinii o surprind din înălţimea şoselei este pigmentată în alb, albul desemnând puritate, castitate, bunăvoinţă angelică, perfecţiune, asocierea cu Raiul şi calea către acesta.

Ritualul rugăciunilor şi a slujbelor din incinta mănăstirii este unul încărcat de o solemnitate gravă. Prezenţa creştinilor la slujbele organizate cu seriozitate poate fi asociată cu o integrare în trupul lui Iisus Hristos. Majoritatea creştinilor care păşesc pragul acestui lăcaş sfânt trăiesc cu speranţa că vor primi daruri de la Dumnezeu, reuşite şi  succese, dar noi, creştinii participăm la slujbele închinate lui Dumnezeu pentru a arăta că suntem fiii lui

Începuturile mănăstirii

Mănăstirea Zosin a fost ridicată în anul 1740, la început o biserică mică.

Istoria acestei ctitorii boiereşti este veche si zbuciumată. Fiind puţin dezvoltată, de la ea ne-au rămas puţine documente pe baza cărora să-i scriem trecutul. De la început, trebuie să afirmăm că nu putem elucida de unde provine denumirea ei, în legătură cu care se pune o întrebare legitimă: dacă a fost ctitorită de un Başotă, de ce a rămas cu numele de Zosin? De altfel, a avut patru familii de boieri protectori: Başotă, Cristescu, Zosin şi Sofian.

 Forma mănăstirii este simplă, dreptunghiulară. Deasupra uşii de intrare în vechea biserică se găseşte şi astăzi o modestă pisanie săpată în lemn cu litere chirilice, cu următorul cuprins: „Această Sf. Biserică este făcută de D-lui Şatrariu Tudorachi Başută, care se cinsteşte cu Hramul Adormirea prea Sfintei Născătoare de D-zeu, în zilele măriei sale Constantin Moruz, Voievod în anul 1779.

                                Mănăstirea Zosin - Turism Botoşani - Pisania   

Pisania de deasupra uşii bisericii de lemn

     Starea ei actuală duce la concluzia că nu a fost niciodată refăcută din temelii, ci doar reparată. Geamurile simple, mici, dreptunghiulare, câte 2 pentru fiecare latură, amintesc de cele de la casele ţărăneşti din zonă. Zugrăveala este şi ea într-o stare foarte proastă, iar faptul că inscripţiile sunt cu litere latine denotă că ea datează de după anul 1864. Trebuie remarcat aspectul că această pictură este aplicată pe lutul cu care s-au imbrăcat pereţii de lemn ai bisericii. Catapeteasma este simplă, din lemn, iar icoanele de pe ea par ar fi cele din timpul ctitoririi, deoarece sunt aproape şterse şi atacate masiv de carii. Ele au inscripţii chirilice. Pe acoperiş se găseşte un mic turn octogonal care corespunde cu interiorul.

Este de ajuns să privim imaginea mănăstirii pentru a fi transpuşi imediat într-o altă lume a frumosului,a puritaţii,a liniştii,a smereniei. O lume curată, nepatată de atingerea sumbră a cotidianului, puţin cunoscută de noi in profunzimea ei. Creştinii paşesc pe aceste meleaguri pentru purificarea sufletului, în această mănăstire binecuvântată cu credinţa şi har…

Manastirea Zosin….

Reportaj recomandat de Asociatia Judeteana a Profesorilor de Limba si Literatura Română Botosani – www.profesoribotosani.blogspot.ro

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Meşteşugul încondeierii ouălelor

Published by:

traditii de past botosani

Meşteşugul încondeierii ouălelor

Material realizat pentru Revista Gânduri de la Colegiul National “Mihai Eminescu” Botosani, coordonator prof. Diana Damean.
traditii de past botosani
Se apropie sărbătorile de Paşte. Dacă în timpul anului uităm uneori să fim buni cu ceilalţi, să fim înţelegători, aceste sărbători ne amintesc de faptul că suntem oameni, deci avem sentimente şi poate de ceea ce este mai important, că iubim.
Există un ritual de Paşte care se păstrează şi în ziua de azi, deşi o parte din tradiţie s-a pierdut. La Vorona tradiţia şi obiceiurile sunt conservate însă foarte bine. Am hotărât să alegem acest sat ca loc de documentare după intensa mediatizare a meşterilor olari, a creatorilor de măşti, a micilor dansatori populari, convinse că vom găsi informaţii interesante şi despre meşteşugul încondeierii ouălor.
După un drum de 35 de minute cu autocarul, am ajuns, pline de entuziasm şi sete de cunoaştere, la destinaţie: „Grupul Şcolar Vorona ”. După ce am păşit în interiorul instituţiei, am rămas foarte impresionate deoarece pe pereţii liceului erau costume populare specifice Moldovei, diferite trofee, diplome, premii obţinute de elevii liceului şi nu în ultimul rând o scurtă istorie a liceului. Un obicei important valorificat în zona Botoşanilor este încondeierea ouălelor, aspect redat de micul muzeu din interiorul liceului.
Acest meşteşug a fost întâlnit încă de la popoarele cele mai vechi: egipteni, perşi şi mai târziu romani, care erau reprezentaţi de zeul Ianos cel cu 2 feţe care străjuia porţile şi tutela orice început. Aceste popoare sărbătoreau începutul anului primăvara, perioadă în care îşi făceau cadouri ouă. Egiptenii îl adorau pe zeul Knef, a cărui statuie purta un ou în gură. Perşii credeau că, în vâltoarea haosului, apăru un ou, pe care Noaptea îl acoperi cu aripile ei, îl cloci şi din el ieşi lumea; Soarele şi Luna se ridicară pe cer, iar Pământul se distanţă, în jos. Decorarea şi motivele s-au transmis de la o generaţie la alta prin intermediul mentalităţii arhaice (autenticitatea). În zona Botoşaniului încă se păstrează motivele tradiţionale, cele simple.
Pregătirile pentru sărbătorile pascale pornesc la începutul postului. De Spolocani, „zi de hotare între perioada de dulce şi post”, spune Dumitru Doroftei, profesor de geografie la grupul Şcolar Vorona şi gazda noastră, femeile se adună la casa unei gospodine şi poartă discuţii despre pregătirile pascale. De Tânda, sărbătoare populară care nu este cuprinsă în calendarul ortodox, femeile numără ouăle adunate şi le selectează pentru a le încondeia. În tradiţia românească se foloseşte termenul de „închistrire”, în special în zona Moldovei.
Oul este simbol al fecunditătii şi al creării universului, acest ritual fiind privit ca un scenariu al reînnoirii timpului. Fiind puse în legătură cu jertfirea Domnului Iisus Hristos, ouăle roşii exemplifică jertfa divină, sacrificiul, accentuând existenţa minunii propriu zise a Învierii Mântuitorului. Legendele legate de închistrire explică de ce se vopsesc ouăle şi de ce acest obicei s-a păstrat până în zilele noastre.
Pe când Hristos era răstignit, Sfânta Maria s-a dus la farisei cu un coşuleţ cu ouă, cerând să nu-l mai chinuiască. Văzând că evreii au început să-l batjocorească şi mai tare şi că în loc de apă îi dădeau oţet, Sfânta Maria a pus coşul la picioarele crucii şi a început să plângă. Sângele care curgea din Hristos a vopsit ouăle în roşu. Iisus a zis :”De acum înainte veţi vopsi ouă în amintirea răstignirii mele, precum am făcut eu astăzi.”
După înviere, Sfânta Maria a fost cea dintâi ce a vopsit ouă pe care le-a luat într-un coşuleţ cu păscuţe şi s-a dus la mormântul fiului ei. În drum, pe toţi cei pe care-i întâlnea, îi saluta cu cuvintele „Hristos a înviat!” şi le dădea câte un ou şi o pască.
Astfel, putem spune că această culoare simbolizează sacrificiul, minunea, ouăle roşii devenind parte a Învierii Toţi credincioşii ciocnesc ouă spunând: ”Hristos a înviat!”.
„Pentru a bucura ochiul, mai spune domnul Dumitru Doroftei, cu timpul, au început să fie utilizate şi alte culori, fiecare având o semnificaţie. În tradiţia românească se utilizează vopsitul vegetal-natural. Pentru roşu se utilizează coaja de ceapă fiartă, în concentraţie mare; culoarea galben-auriu, care simbolizează soarele, lumina, este obţinută din floarea de tei; pentru maro se îmbină culoarea obţinută din tei şi cea obţinută din coajă de stejar şi semnifică pământul roditor. Natura şi vitalitatea sunt exprimate prin utilizarea verdelui obţinut din dediţă sau sâmburi de floarea soarelui”.
Demersul nostru nu s-a prit la Vorona. Revenind în Botoşani, părăsind pentru un timp încântătorul muzeu al liceenilor din Vorona, ne-am îndreptat spre a Centrul judeţean de conservare şi valorificare tradiţiei şi creaţiei populare Botoşani, unde am discutat cu d-na Mihalache Margareta, ce este ????
Am aflat despre diversele motive care apar pe ouă. „ Întâlnim în primul rând crucea păştii, amintind de crucea pe care Iisus Hristos a fost răstignit. De asemenea în zona Moldovei apar motive fitomorfe (crenguţa de brad, frunza de arţar, frunza de stejar, cârcelul de vie), cele florale (ghiocel, panseluţa, lăcrămioara). Pe ouăle închistrite întâlnim steaua, soarele, fulgerul, de inspiraţie oculară care se încadrează în categoria motivelor cosmomorfe. Colbeceii (melcii), frânghia vieţii, pomul vieţii, frunza de trifoi, motivele geometrice sunt de asemenea pictate pe ouă de creatoarele populare. Aşadar „tăranca închistreşte din gând”.
Artur Gorovei clasifică ouăle, în funcţie de ornamentică, în monocrome cu ornamente, ouă policrome cu ornamente, ouă cu mărgele (Bucovina), ouă cu ornamente în relief. Tangred Bănăţeanu, etnograf, afirmă că doar ţăranca ştie să armonizeze perfect culorile. Astfel, rolul important în decorare îl are creatoarea populară.
După cum spune Tangred Bănăţeanu, forma ovoidală a oului este cea mai dificilă de decorat. Pentru a încondeia ouăle se foloseşte chişiţa. Aceasta este o bucată de lemn îngustă şi scurtă, la unul din capete având un fir de păr trecut printr-un tub metalic, cu ajutorul căreia se pictează ouăle. După ce oul a fost spălat, se pune pe plită, într-o oală, ceară curată, la încălzit şi paralel o oală cu fiertura din plante, alese în funcţie de culoarea pe care artista populară vrea sa o obţina. Locul unde a fost aplicată ceara rămâne alb. Ţăranca are o inteligenţa aparte deoarece ştie exact momentul când oul are temperatura perfectă pentru a începe procesul propriu-zis iar câmpurile ornamentale sunt, de asemenea, împărţite perfect. Astfel este realizat, cu ajutorul chişiţei, modelul dorit cu ceara iar la momentul potrivit se introduce oul în oala cu fiertură. Apoi se scoate de acolo şi se pune la uscat. În acest mod se închistresc ouăle.
Pe mesele credincioşilor întâlnim mielul de Paşte, care simbolizează sacrificiul, jertfa, răstignirea lui Hristos.
Pasca, un preparat principal al mesei de Paşte, „se face din aluat simplu; foaia care se obţine se pune într-o tavă rotundă, pe margini se pune un colac, în mijloc se pune brânză de vaci cu ou şi stafide, peste care se aşază o cruce din cocă.
Cozonacul este permis în tradiţia românească, forma tăvii fiind asemănătoare cu cea a mormântului în care a fost îngropat Iisus Hristos.
„Tradiţiile populare ar putea să se perpetueze dacă în şcoli tinerii ar fi atraşi de activităţi opţionale, legate de obiceiuri, datini, îndeletniciri.” Domnul profesor Doroftei Dumitru ne-a spus că „În şcoală, în preajma sărbătorilor pascale, elevii încondeiază ouă, fac icoane pe sticlă; la Vorona se organizează hora satului, în cele 3 zile de Paşte, fiind susţinute de acordurile fanfarelor din zonă.”
Şi dacă tot am ajuns la Vorona, am hotărât să mergem şi la mănăstirea Vorona, unde şi măicuţele au obiceiul de a încondeia ouă de paşte. Am fost încântate, dar după 3 km de mers, eram puţin cam obosite. Pentru că aceste locuri ne-au fost cu totul străine, d-nul profesor Doroftei ne-a ajutat şi, astfel Gabriel Ocu, elev al liceului, în clasa a XI a, a devenit ghidul nostru. Ne-a condus spre mănăstire, iar curiozitatea ne-a făcut să îl întrebăm mai multe despre Vorona. Ajunşi la mănăstire, am vorbit cu o măicuţă care ne-a prezentat locurile şi istoria acestora. Cele văzute acolo, viaţa interesantă a măicuţelor o să constituie subiectul unui alt reportaj. Ne-au invitat să luăm prânzul, însă acolo parcă timpul trece mai repede şi am constatat că trebuie să ieşim din rolul de reporter special şi să ne reîntoarcem la viaţa de elev la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, mai bogate ca niciodată.
Şi, poate unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învăţat în tot acest demers a fost că nu trebuie să ne uităm tradiţiile, nu trebuie să ne uităm obiceiurile, pentru că altfel ar însemna să devenim un popor fără trecut, deci fără viitor.

Material recomandat de Asociatia Judeteana a Profesorilor de Limba si Literatura Română Botosani – www.profesoribotosani.blogspot.ro

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Focuri de artificii de revelion în principalele orașe din județ (video)

Published by:

focurile-de-artificii-de-revelion-principalele-orase-judet-video

focurile-de-artificii-de-revelion-principalele-orase-judet-video

Au mostenit traditia marilor orase si acum incearca sa o pastreze cat mai bine. Este vorba despre administratiile locale ale municipiilor din judetul Botosani, care de ani buni, scot oamenii in strada in noaptea dintre ani.

4Botosani.ro prezinta intr-un articol cateva imagini video cu focurile de artificii ce au avut loc de revelion in municipiile Botosani si Dorohoi dar si in orase ca Bucecea si chiar de la Pensiunea Cucorani.

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Obiceiul ursului de la Vorona a ajuns si la Antena 1 (video)

Published by:

obiceiul-ursului-vorona-prezentat-observatorul-antena-1-video

obiceiul-ursului-vorona-prezentat-observatorul-antena-1-video

Observatorul de la Antena 1 a prezentat in ultima zi a anului 2013 un reportaj despre traditiile din comuna Vorona judetul Botosani.

Cu mic cu mare, de-a lungul anilor, voronenii au creat un adevarat spectacol in perioada sarbatorilor. In aceasta zona, traditiile caprei, ale caiutilor si mai ales ale ursului sunt cu totul deosebite. Iar creatia pleaca din mana unui singur om. Mos Tugui.

Mos Tugui nu doar spune sau danseaza povestea Ursului, o si deseneaza. Cu grija, tact si multa experienta, Mos Tugui isi exerseaza in fiecare an talentul de pictor al fetelor. Nu-i trebuie mult. Cateva pensule si 3,4 culori de acuarele.

Reportajul celor de la Antena 1 mai prezinta si pe Mitica, un botosanean care a plecat din Vorona in urma cu 13 ani, in Italia, dar in fiecare an se intoarce acasa de sarbatori ca sa fie ursar. Dupa ce se mascheaza cu totii se duc la urat prin sat.

Sursa Informatie: 4Botosani.ro

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

O poveste de succes cu profesorul Nicolai Buzduga: „Fiecare an a însemnat un pas înainte”

Published by:

Nicolai Buzduga - Revista Ganduri - Asociatia Judeteana a Profesorilor de Limba si Literatura Romana Botosani

 Nicolai Buzduga - Revista Ganduri - Asociatia Judeteana a Profesorilor de Limba si Literatura Romana BotosaniInterviu cu un profesor

Nicolai Buzduga: „Fiecare an  a însemnat un pas înainte”

-Material realizat pentru Revista Gânduri, de Anca Ailenei, Bianca Agarafinei, Ioana Horodinschi si Ecaterina Tomoiaga eleve ale Colegiului National “Mihai Eminescu” Botosani, profesor coordonator Diana Damean.

1. De câţi ani profesaţi la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”?

Din 1990, de 21 de ani.

2. Cum s-a modificat viaţa şcolii de când aţi venit prima oară în şcoala noastră?Când a cunoscut ea apogeul?Estimaţi vreun declin? Dacă da, care credeţi că ar fi cauzele?

S-a modificat înspre bine. Dacă la început liceul a fost situat pe locul II, după liceul A.T. Laurian ,între timp am ajuns pe locul I, având şi un loc destul de bun în clasamentul naţional. Acest lucru se datorează în primul rând rezultatelor elevilor, deoarece o şcoală merge bine dacă materia primă este bună. Noi beneficiem de materie primă bună şi din cauza tradiţiei liceului care atrage copiii de la cele mai bune şcoli din judeţ, copii care aduc liceului nostru rezultate deosebite atât la olimpiadele şcolare, cât şi în cazul burselor oferite de facultăţile din străinătate. O condiţie esenţială este, precum în cazul unui sport, să fie bun şi antrenorul, ori profesorii liceului nostru sunt foarte buni.

  În cazul Colegiului Naţional „Mihai Eminescu”, fiecare an a însemnat un pas înainte, iar calitatea actului didactic şi dorinţa de afirmare a elevilor reprezintă o combinaţie perfectă.

3. Ce responsabilităţi îi revin celui aflat la cârma şcolii?

Cel aflat la cârma şcolii trebuie să ştie să rezolve problemele care apar într-o unitate formată din 1200 de oameni, să fie un bun profesor, şi un bun colaborator cu colegii săi.Trebuie să ştie să caute resurse pentru modernizarea şcolii, cât şi pentru organizarea unor activităţi de destindere sau de competiţie care să cimenteze legătura dintre elevi, dar şi dintre elevi şi profesori. În ceea ce ne priveşte, conducerea şcolii se implică în modernizarea sălii de sport, a internatului şi a cantinei, sperând la un calificativ cât mai mare din acest punct de vedere.

4. Dacă liceul nostru ar avea o carte de oaspeţi, ce aţi nota acolo?

Mi-aş dori ca elevii să nu se schimbe în rău, deoarece fiecare generaţie are câte ceva particular şi, de asemenea, ca relaţia profesor-elev să rămână la fel de benefică actului didactic.

5. Ce v-a determinat să alegeţi acest traseu profesional?

M-a determinat faptul că mi-a plăcut matematica şi că am avut rezultate bune la acest obiect. Am considerat că este bine să mă îndrept spre învăţământ şi datorită dirigintei mele, profesoară de matematică care mi-a creat această pasiune pentru matematică, fiind destul de severă.

6.Dacă nu aţi fi ales sa profesaţi ca şi cadru didactic, în ce domeniu v-ar fi plăcut să lucraţi?

  Matematica se împacă bine cu ingineria şi m-aş fi axat pe informatică. Am avut această opţiune în cadrul facultăţii, dar am decis să aleg matematica. A fost o decizie bună deoarece majoritatea colegilor mei de facultate care au ales informatica şi-au pierdut locurile de muncă după revoluţie.

7. Aţi simţit vreodată că profesia dumneavoastră este una dificilă?Când?

Când am optat pentru această profesie ştiam că este una dificilă. Este o mare răspundere să formezi caractere ,iar dacă nu eşti responsabil şi nu reprezinţi un model pentru elevii tăi, ai parte de eşecuri din partea lor care se răsfrâng şi asupra ta. Dacă eşti responsabil şi eşti mereu în pas cu noutăţile ai succes garantat în această meserie.

8. Ne puteţi împărtăşi un moment memorabil din experienţa dumneavoastră de profesor?

  Pentru faptul că munca noastră se îmbină întotdeauna cu rezultatele, atunci când obţii un rezultat deosebit poţi spune că este un moment memorabil, iar acest lucru s-a întîmplat de câte ori am avut copii la olimpiada naţională.

   În 2008, un elev de-al meu, Goreac Dan ,a luat locul I la etapa naţională a olimpiadei. El şi-a continuat cariera în domeniul matematici , ca profesor universitar în Franţa.

  Alt moment memorabil a fost publicarea cărţilor la care sunt coautor: „Ghid pentru BAC”,”Probleme de matematică”, dar şi autor: „Probleme cu probleme”, în colaborare cu Goreac Dan.

9. Ca orice profesie, şi profesia aceasta are atât avantaje, cât şi dezavantaje. Ne puteţi da un exemplu elocvent din fiecare categorie?

Avantajul este că faci ceea ce îţi place şi că lucrezi cu tineri, ceea ce îţi creează un tonus pozitiv în viaţă. Un dezavantaj ar fi câştigul material deoarece plata nu este la nivelul muncii. Din acest motiv, elevii talentaţi  nu mai sunt atraşi de o carieră în învăţământ. Un alt dezavantaj este şi stresul acestei activităţi didactice, nefiind uşor să lucrezi cu un număr atât de mare de elevi.

10. După ce principiu vă ghidaţi în ceea ce priveşte relaţia cu elevii dumneavoastră? Simţiţi adeseori aprecierea acestora?

Principiul după care mă ghidez în relaţia cu elevii este respectul reciproc. Caut mereu să nu îmi discriminez elevii, să-i notez corespunzător şi să fie mulţumiţi de ceea ce se întâmplă în şcolă, pentru că ţin la ei. Nu am avut niciodată dezacorduri sau nemulţumiri din partea elevilor, iar dacă au avut neclarităţi le-am răspuns cu drag şi sper să fie mulţumiţi de ceea ce au învăţat pe parcursul anilor de studiu.

Nicolai Buzduga, Nicolae Bradatanu

11. Cum descrieţi dumneavoastră un „elev model”?

„Elevul model” pentru mine este elevul format foarte bine din punct de vedere moral, nu numai ştiinţific, elevul altruist care îşi iubeşte colegii de clasă şi elevul care este mulţumit de ceea ce se întâmplă în unitatea de învăţământ.

12. Ce sfaturi din experienţa dumneavoastră de viaţă le-aţi oferi elevilor?

    Să nu piardă timpul, să ştie să îl manevreze întâi spre a se forma ca oameni şi mai apoi pentru alte activităţi, pentru distracţie. Fiecare clipă este importantă în viaţă, fiecare răsărit de soare trebuie să vină cu o realizare. Un alt sfat este să fie buni cu cei din jur pentru că, aşa cum se zice: ”Trebuie să dăruieşti ca să primeşti”.

13. Cum aţi ierarhiza „şcoala vieţii” şi învăţământul propriu-zis? Ce argumente vă uşurează decizia? 

Şcoala vieţii este cuprinsă în primul rând în sintagma „cei 7 ani de acasă” şi reprezintă un punct important de plecare în viaţă a individului. Această parte în care părinţii te formează pe plan moral se continuă şi se completează cu etapa de specializare, de acumulare a unor cunoştinţe reprezentată de învăţământul propriu-zis.

14. Cum vă caracterizaţi ca persoană? Ce calitate a dumneavoastră o consideraţi un atu în această meserie?

Sunt un om căruia îi place să muncească şi care este mulţumit dacă poate să facă bine celor din jur, calităţi care se răsfrâng şi asupra carierei de profesor. Acestea sunt trăsături care fac parte din caracterul meu, caracter de bucovinean, dar şi de român. Românii sunt foarte primitori, reuşind să impresioneze orice străin ,în special prin căldura lor sufletească.

15. Cum s-a desfăşurat pentru dumneavoastră perioada liceului?Vă amintiţi o peripeţie din această perioadă?  

Au fost 4 ani de muncă ,de studiu. Am avut parte de mai puţină distracţie, faţă de tinerii de astăzi, şi de mai multă lectură. De asemenea, am avut noroc de nişte profesori de calitate şi am participat la olimpiada de matematică. Mi-a plăcut foarte mult să joc handbal şi şah, dar şi să-mi ajut părinţii în timpul vacanţei în desfăşurarea activităţilor „utile casei”.

  Ca „peripeţie” mai deosebită, ţin minte că într-o iarnă făceam cursuri de ski în ora de sport şi era să mă accidentez pentru că am mers cu profesorul pe o pantă foarte abruptă. Aşa cum fiecare om are în viaţă mai multe cumpene, consider că întâmplarea aceasta a fost o cumpănă a vieţii mele.

16. Dacă ar fi să alegeţi un moment al vieţii dumneavoastră pe care să-l retrăiţi la nesfârşit, care ar fi acesta?

  Momentele de bucurie din viaţa mea au fost terminarea cu bine a facultăţii, căsătoria, naşterea celor doi băieţi şi ocazia de a preda la acest liceu.

Interviu recomandat de Asociatia Judeteana a Profesorilor de Limba si Literatura Română Botosani – www.profesoribotosani.blogspot.ro
Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

O poveste de succes cu profesorul Nicolae Brădăţan: M-am conformat iubind oamenii „de treabă” şi ferindu-mă de „cozile de topor”

Published by:

Nicolae Bradatan - Revista Ganduri - Asociatia Profesorilor de Limba si Literatura Romana - Botosani

Nicolae Bradatan - Revista Ganduri - Asociatia Profesorilor de Limba si Literatura Romana - BotosaniInterviu cu un profesor: Nicolae Brădăţan:  M-am conformat iubind oamenii „de treabă” şi ferindu-mă de „cozile de topor”.

 Material realizat pentru Revista Gânduri, de Anca Ailenei, Bianca Agarafinei, Ioana Horodinschi si Ecaterina Tomoiaga eleve ale Colegiului National “Mihai Eminescu” Botosani, profesor coordonator Diana Damean.

N. Brădăţan: Vorba lui Stratan,”M-am născut de ziua mea” cu legitimaţia numărul 12.03.1943, de profesie „Nou- născut”,chiar în satul meu natal (iertaţi-mi gluma).Localitatea se numeşte Capu Câmpului, plasa Ilişeşti, judeţul Câmpulung Moldovenesc(am respectat denumirile împărţirii administrative şi teritoriale din acea vreme). Localitatea se află pe malul drept al râului Moldova ,mai jos de oraşul Gura Humorului ,de unde începe de fapt Podişul Moldovei şi Sucevei (aşa am învăţat la liceul din acest oraş).

  Căsătorit ,soţia profesoară pensionară specialitatea română-franceză,o fată licenţiată în pedagogie şi un băiat în management.

Reporter: Câţi ani ai predat la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”?

N. Brădăţan: O mică precizare: Am revenit la catedră după o întrerupere de 19 ani ,timp în care am funcţionat ca inspector şcolar;tot 19 ani am funcţionat ca profesor la acest Colegiu de prestigiu care anul viitor sărbătoreşte 125 de ani de la înfiinţare.

 

Cum aţi început cariera didactică şi cum aţi ales educaţia fizică?

 

N. Brădăţan: Simplu! M-am urcat în tren şi mi-am căutat o facultate. Pe atunci nu existau atâtea mijloace de informare. Eram pregătit să dau la biologie ,dar întrucât la educaţie fizică şi sport se dădeau cu anticipaţie probele eliminatorii pe care le-am luat cu brio, am rămas pentru o viaţă pe aceste baricade şi nu voi regreta niciodată.

 Nicolae Brădăţan

Despre copilăria dumneavoastră ce ne puteţi spune? Cum a fost în comparaţie cu una trăită în zilele noastre?

 

N. Brădăţan: Mult diferită faţă de cea a unui copil de astăzi. Era imediat după război,după o secetă cumplită,cu toate urmările ei,dar copilăria rămâne copilărie indiferent de greutăţi. Mulţumesc părinţilor,de profesie oameni „de treabă”,,iar educaţia pe care am primit-o am pus-o în patru rânduri:

                           „Părinţii îmi spuneau odată,

                             Pe vremea când eram minor:

                             Respectă coada de lopată

                             Dar nu şi coada de topor”

  M-am conformat iubind oamenii „de treabă” şi ferindu-mă de „cozile de topor”.

 

Ce satisfacţii aţi avut ca profesor al Colegiului „Mihai Eminescu”?

 

N. Brădăţan: Satisfacţii mari!Un colectiv minunat ca ţinută şi prestigiu ,iar elevii sunt dornici de performanţă. Cu echipele de volei am reprezentat de nouă ori judeţul la finalele pe ţară din cadrul Olimpiadei Naţionale a Sportului Şcolar(de două ori cu echipele de băieţi şi de şapte ori cu cele de fete) .Rezultate:Niciodată ultimul loc! Cele mai mari?Cu echipele de fete:Campioană naţională 2005 ,trei medalii de bronz ,două locuri IV. Premii individuale la aceste finale:Oniciuc Iulia-„Cea mai tehnică jucătoare”,Iulia Parpalea:”Cea mai bună ridicătoare”,Cristina Roman:”Cea mai bună trăgătoare”,ş.a.

 

Prin ce se deosebeşte un profesor de educaţie fizică de cei de la alte discipline?

N. Brădăţan: Între profesori nu ar trebui să fie diferenţieri fiindcă fiecare disciplină are un rol bine definit în educaţie şi numai un efort conjugat al tuturor disciplinelor poate forma un om multilateral,cu disponibilităţi în cât mai multe domenii de activitate.

 

Care este cea mai amuzantă întâmplare din cariera dumneavoastră?

 

N. Brădăţan: Proaspăt „lăsat la vatră din armată” unde cam pierdusem legătura cu „civilia”,m-am prezentat la liceul la care am fost repartizat,bineînţeles cu mari emoţii. M-a întâmpinat o persoană de genul feminin. Am încercat să-i sărut mâna conform manierelor,dar şi-a retras-o spunând că, de fapt,este eleva de serviciu.

 

Descrieţi profilul profesorului viitorului.

 

N. Brădăţan:  Simplu! Ceea ce am fost noi şi ceva mai mult.

 

Un gând pentru revista noastră?

N. Brădăţan: Gând la gând cu bucurie:

               „Eu revistei voastră „Gânduri”,

                Ce apare în Botoşani

               Îi urez în  patru rânduri:

               Calitate şi „La mulţi ani!”

Interviu recomandat de Asociatia Judeteana a Profesorilor de Limba si Literatura Română Botosani – www.profesoribotosani.blogspot.ro
Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Mănăstirea Popăuţi

Published by:

Mănăstirea_Popăuţi Sursa Wikimedia

      Mănăstirea_Popăuţi Sursa Wikimedia Material realizat de Alina Ostin şi Alexandra Oniga, eleve ale Colegiului National Mihai Eminescu Botosani şi publicat în Revista Gânduri, coordonator prof. Diana Damean.

Sfinţenia nu constă în a face lucruri mari.Ea este,mai înainte de toate o luptă pentru că,în domeniul supranatural,viaţa să nu se stingă :pentru tine constă în a te mistui până la ultima fibră,slijind pe Dumnezeu în locul cel de pe urmă..sau cel dintâi-acolo unde te va trimite El. 

                      Sfantul Josemaria Escriva

                         Mănăstirea Popăuţi

         Pe drumul spre gară,dacă te abaţi pe strada Ştefan cel Mare nr.41 ajungi la un monument istoric cu o vechime de 515 ani,ctitorit tocmai de domnitorul Ştefan cel Mare,Mănăstirea Popăuţi.La început a fost construită ca biserică,sub denumirea de Biserica Sf.Nicolae, zidită pe temeliile unei biserici mai vechi de către domnitorul Moldovei şi făcând parte din ansamblul unei foste curţi domneşti.

     Acest palat iese foarte mult în evidenţă prin frumuseţe şi poţi simţi că totul a fost conceput cu credinţă şi cu  suflet. Atmosfera din interiorul bisericii este una de pace şi linişte duhovnicească stârnită de viaţa curată a călugărilor care se ocupă în prezent de acest locaş de cult.

Lângă biserică s-a aflat un palat domnesc în care poposea Ştefan cel Mare în drumul său spre Curtea domnească din Hârlău. Conform cronicilor,la 22 iulie 1518 a ajuns aici şi domnitorul Petru Rareş. În cursul secolului al XVI-lea,biserica a suferit mai multe modificări. Abia în anul 1626 s-a format satul Popăuţi,până atunci biserica aflându-se în mijlocul codrilor Botoşanilor. Biserica a fost transformată în mănăstire de către călugări,iar după un îndelung proces de restaurare devine un mare loc sfânt cu creştini care se dedică trup şi suflet divinităţii. Deşi restaurată,poţi simţi miresme de trecut şi parcă auzi urmele de paşi ale marelui domnitor sau te gândeşti că în acelaşi loc au îngenuncheat eroi ai neamului românesc. Peste tot în jurul mănăstirii şi în interior domneşte istoria şi respectul pentru patrie. Mănăstirea Popăuţi a fost construită în stil moldovenesc şi este zidită din piatră sub formă de cruce. Materialul ceramic aparţine epocii ştefaniene,deoarece blocurile zidăriei continuă sub fresca asupra căreia nu s-a intervenit. La examinarea zonelor de zidărie impresionează precizia lucrării:materialul este dur,zidăria este plană,cărămizile au feţele regulate,plane,muchiile rectilinii,iar abaterile dimensionale sunt greu de sesizat. Este surprinzătoare rigoarea geometrică a zidăriei originare. Intrarea în biserică se face acum prin uşa cu ancadramente gotice. Pictura interioară a bisericii datează din secolul al XV-lea,ea păstrându-se numai parţial până în zilele noastre. Singurele picturi originale păstrate sunt bustul unui profet de pe peretele nordic al pronaosului şi
  Capetele lui Iisus si al îngerului din altar, scene din Ciclul patimilor Registrul lat al Patimilor,care încinge pereţii ca un imens rotulus de aproape doi metri înălţime, cât şi brâul de medalioane de deasupra, vor constitui caracteristica dominantă a decoraţiei altarului şi naosului bisericilor din veacul din secolul al XVI-lea.

Tot aici se află şi turnul Clopotniţă care are o înălţime de 17 metri şi este zidit din piatră brută, acoperişul fiind confecţionat din şindrilă. Turnul Clopotniţă de la Popăuţi servea ca adăpost în caz de pericole şi este unul dintre singurele monumente care a mai rămas până astăzi de pe vremea domnitorului Ştefan cel Mare.

  Astăzi, creştinii botoşăneni iau parte la slujbele organizate în zilele de sărbătoare în biserica nouă,construită însă fără turle şi care are o formă de navă. Hramul acestei biserici este “Acoperământul Maicii Domnului”,fiind diferit de cel al mănăstirii care este al Sfântului Nicolae.

     Dacă până acum te-ai gândit că Mănăstirea Popăuţi este una la fel ca toate celelalte şi nu te-ai obosit să-i treci pragul,ar trebui să te reorientezi,deoarece o vizită la acest locaş cu siguranţă te va reîncărca cu mai multă credinţă şi îţi deschide noi porţi spre spiritualitate.Reportaj recomandat de Asociatia Judeteană a Profesorilor de Limba şi Literatura Romăna Botosnai ( ALLRO – BT) – http://profesoribotosani.blogspot.ro/

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Mănăstirea Vorona, o lume a iubitorilor de frumuseţi duhovniceşti!

Published by:

Mănăstirea_Vorona - Sursa Wikimedia Commons 2

Mănăstirea Vorona

 

Mănăstirea_Vorona - Sursa Wikimedia Commons 2

Material realizat de Elena Gagos, elevă la Colegiului National Mihai Eminescu Botosani şi publicat în Revista Gânduri, coordonator prof. Diana Damean.

         Sărbătorile pascale au trecut, însă tradiţiile de la Vorona se vor păstra. Aşa cum am promis în articolul trecut, în acest număr al revistei “Gânduri” voi îndrepta “obiectivul camerei” spre viaţa măicuţelor de la Vorona. Tema acestui reportaj a fost hotărâtă

aproape instantaneu, ştiind că voi fi nevoită să mă întorc în acel colţ de Rai care mă face întotdeauna mai liniştită şi cu un suflet parcă mai curat.

      Pelerinul iubitor de frumuseţi duhovniceşti găseşte la Vorona loc sfânt şi primitor care îl îndeamnă să revină. În acest cuib de sfinţenie, omul îşi poate lăsa păcatele, primind în schimb lumină şi speranţă.

      Măicuţele, blânde şi milostive, pentru care “călugăria reprezintă căsătoria cu Hristos”, sunt într-o permanentă ascultare. Trăiesc într-o lume aparte, într-o comuniune perfectă cu Dumnezeu.

Călugăria surprinde mai multe etape. O primă etapă este atunci când persoana care doreşte să-şi lege viaţa de mănăstire este novice, iar în funcţie de mănăstire, această perioadă durează 1 an sau 2. Reprezintă un fel de probă care verifică dacă persoana se poate încadra în programul duhovnicesc. După 5-6 ani are loc rasoforirea, când călugărul primeşte jumătate din canoane şi i se schimbă numele. Iar în decurs de 10-12 ani se produce călugăria totală.

       Stăreţia, componentă a ansamblului monastic de la Vorona, este situată pe latura estică a mănăstirii şi găzduieşte birouri, ateliere, chilii şi camere de oaspeţi. De-a lungul anilor, sihăstria Vorona a devenit o mănăstire cu obşte călugărească ce număra până la 200 de călugări. Astăzi are 54 de maici.

       Harul dumnezeiesc a coborât peste măicuţe în anii de vieţuire monahală, renunţând la bunurile şi plăcerile vieţii efemere, prin rugăciune, post, ascultare, linişte, bunătate, smerenie, lacrimi şi răbdare. Mănăstirea este un loc sfânt. Rugăciunile din timpul zilei ale măicuţelor completează spaţiul cu sfinţenie si smerenie. Astfel, măicuţele se adună de la munca de la câmp sau din ateliere la slujbele ţinute de 3 ori pe zi de cei doi călugări aflaţi la mănăstire, iar pe lângă slujbele care se ţin în zorii zilei, după amiază şi la lăsarea soarelui, sufletele de la Vorona fac şi alte rugăciuni precum metania, canonul de pocăinţă, Paraclisul Maicii Domnului.

Mănăstirea_Vorona - Sursa Wikimedia CommonsCuriozitatea m-a îndemnat să o întreb pe măicuţa Firmiliana,ajutorul nostru de bază în descoperirea tainelor mănăstirii, dacă regretă vreodată, după anii staţi la mănăstire şi de slujire Lui Dumnezeu, că nu are un cămin, un loc unde să se poată împlini din punct de vedere familial. Deşi  întrebarea fost foarte sensibilă şi intimă, măicuţa cu nişte ochi incredibil de calzi, plini de seninătate, ne-a spus că măicuţele împreună cu cei doi călugări sunt ca într-o mare familie, care se autogospodăresc. Măicuţele au o rânduială bine stabilită însă care nu este respectată din cauza vreunei obligaţii, ci pentru că au chemare de la Dumnezeu.

Tot maica Firmiliana spune că ”rugăciunea păstrează sufletul curat; numai prin rugăciune devenim mai buni, mai iertători, devenim cu adevărat creştini.”. Dimineaţa împreună cu celelalte măicuţe, se merge la slujbă, la fel cum Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că femeia creştină două lucruri face: “tace luminând şi se jertfeşte tăcând”. Apoi, în funcţie de cum se simte fiecare din ele, servesc micul dejun. Până la slujba de la prânz, măicuţele se ocupă cu munca din curtea mănăstirii. Odată cu încălzirea timpului, din primăvară, încep muncile agricole. Mănăstirea Vorona deţine foarte mult pământ, având în vedere că altă sursă de venit nu există, iar acesta este lucrat de măicuţe. Fiecăreia dintre ele îi revine un hectar, ele autogospodărindu-se. Îmbrăcate în negru, absente de la cele lumeşti, însă conştiente de realitatea zilelor noastre, pun suflet şi iubire în orice lucru cât de mărunt, mâinile lor părând să fie înzestrate cu puteri divine. Spre exemplu, în atelierele de pictură, croitorie şi ţesătorie, măicuţele confecţionează straie

monahale, ţes covoare, carpete sau pictează icoane. Acest atelier de pictură este renumit prin împrejurimi.

          Ora la care noi am sosit era apropiată de ora prânzului, când se serveşte masa. Cu această ocazie am avut nespusa bucurie şi onoare de a servi masa alături de sfintele aflate pe acest tărâm binecuvântat. Lăsarea serii aduce un aer parcă mai curat, un aer încărcat cu pace şi dragoste.

După prânz, urmează slujba de seară, când revin încet, încet, în biserica sfântă, unde rugăciunea le   umple sufletul de bucurie şi smerenie. Prin rugăciunile lor, spaţiul devine etern, parcă fără margini.

Seara, măicuţele trebuie să îndeplinească rânduiala, rugându-se pentru toată lumea, pentru săraci şi bogaţi, bolnavi şi sănătoşi, buni şi răi.

          La mănăstirea Vorona există un depozit de cărti vechi, care în 1922 număra 400 de cărţi toate tipărite înainte de 1700, iar astăzi conţine peste 4000 de volume, manuscrise, evanghelii şi alte cărţi bisericeşti. Unele sunt îmbrăcate în aur şi argint, însă, din păcate, o parte considerabilă din aceste cărţi sunt într-o continuă stare de degradare, pentru că este foarte costisitoare păstrarea lor, având nevoie de o îngrijire specială.

În fiecare duminică se strâng la slujbă creştini de prin satele vecine, chiar şi de la Suceava sau Botoşani; vin cu iubire în suflet, pentru a se curăţi de păcat, convinşi de prezenţa permanentă a Domnului la Vorona.

De altfel, acest lăcaş sfânt a fost vizitat de pelerini din toată ţara, dar şi din Germania, Franţa, Italia chiar Australia, şi fericiţi şi-au scris impresiile deosebite în cartea de onoare a mănăstirii.

Mănăstirea_Vorona - Sursa Wikimedia Commons 3Mănăstirea Vorona împreună cu oamenii de acolo formează o lume aparte, total diferită de viaţa noastră cotidiană. Brazii falnici, florile, lacul, “Biserica Adormirii Maicii Domnului”,  ce are o impresionantă istorie, toate aceste minuni aflate într-o deplină armonie te îndeamnă să revii la Vorona pentru a te reîncarca de lumină, bunătate şi gânduri curate.

Reportaj recomandat de Asociatia Judeteană a Profesorilor de Limba şi Literatura Romăna Botosnai ( ALLRO – BT)

http://profesoribotosani.blogspot.ro/

 

 

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Mănăstirea Agafton – Tărâm de pace

Published by:

Mănăstirea Agafton - Sursa Wikimedia Commons

Mănăstirea Agafton - Sursa Wikimedia CommonsTărâm de pace

Material realizat de Diana Grosu şi Alexandra Oniga, eleve ale Colegiului National Mihai Eminescu Botosani şi publicat în Revista Gânduri, coordonator prof. Diana Damean.

Mănăstirea Agafton este o mănăstire ortodoxă din România, situată în satul Agafton din comuna Curteşti (judeţul Botoşani). Ea se află amplasată într-o zonă pitorească, pe culmea unui deal împădurit (la o distanţă de 8 km sud-vest de municipiul Botoşani). Ansamblul mănăstiresc cuprinde: Biserica de lemn “Sfinţii Arhangheli”, datând din anul 1747, Biserica “Pogorârea Sfântului Duh”( 1838-1843), cele 54 de chilii, 5 fântâni, 2 anexe gospodăreşti şi turnul clopotniţă.

Urme de legendă
   Cum soarele şi-a arătat primele raze după o iarnă crâncenă care parcă nu a mai vrut să plece, într-o zi de vineri când toată lumea îşi declară iubirea, zi de Dragobete, cu un simplu rucsac în spate, am pornit spre Agafton.Un drum, nu chiar dificil, dar destul de anevoios din cauza zăpezii topite care ne făcea să devenim acrobaţi pentru a ajunge la destinaţie. Dar destinaţia noastră s-a dovedit un pic dificil de găsit. Recunosc că vina îmi aparţine, pentru că am cam uitat din drum. Dar Agaftonul are oameni binevoitori care ne-au arătat direcţia cea bună.
Când oboseala ameninţa să ne oprească din entuziasmul avut călătorind, am ajuns pe culmea dealului, de unde se puteau întrezări, semeţe turlele mănăstirii. Atunci am avut sentimentul că tot greul s-a evaporat şi că păşim pe urme sfinte. Restul drumului, deşi cu multe riscuri de alunecări sau împotmoliri într-un noroi destul de mare, l-am făcut aproape pe nerăsuflate.
  Cu adevărat tradiţia construirii bisericii într-un loc plin de păduri se vede luând fiinţă înaintea ochilor pentru că în vale se văd mândri “codri de aramă” ai Agaftonului, deşi acoperiţi de iarnă. Legenda spune că sihastrul Agafton s-a rezemat într-o zi de un stejar falnic din pădurea Baisa şi din interiorul său a auzit glasuri îngereşti cântând Troparul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. El a construit o biserică din trunchiul acelui copac, biserica având hramul sfinţilor arhangheli.

Porţi către spiritualitate

   În sfârşit am ajuns! La porţile imense ale mănăstirii, după care se văd mici crâmpeie de mister. Porţi înalte deasupra cărora se văd doar turlele verzi şi care te îndeamnă să ghiceşti ce ascund. Putem spune că drumul lung parcurs până la aceste porţi ne-a încărcat de speranţă, ne-a pregătit pentru ceea ce urma să descoperim  în spatelelor, ce păzesc locaşul sfânt, ce sunt gardieni ai păcii.                            

Mănăstirea Agafton - Sursa Wikimedia Commons 2”Deshide poarta, creştine!”

   Nu, nu am mers să colindăm, însă în momentul în care am intrat parcă am fi păşit într-o nouă dimensiune. Înaintea noastră plutea un val de pace, un sentiment de linişte. Prima gazdă apărută în cale, a fost….o pisică. Ce-i drept, la vederea noastră a fugit la picioarele măicuţelor. În sfârşit, am ajuns în spatele  porţilor! Porţi care, deschise, ne-au arătat o cu totul altă lume. O lume în care totul este ghidat de pace, o lume în care peste tot vezi calm, linişte şi în care singura îndeletnicire e viaţa sfântă avută lângă Dumnezeu. Colega mea a exclamat: ”Parcă am fi intruşi într-un spaţiu sacru, parcă am aduce profanul!” Şi DA, aşa ne-am simţit. Am intrat pe o alee şi-am întâlnit o fântână. În dreapta se afla prima chilie. Mai departe biserica-ce a fost construită între  anii 1838-1843 şi care are hramul ”Pogorârea Sfântului Duh”. Ne-am continuat drumul. Zăpada intensifica atmosfera de pace ce ne-a  cuprins sufletele. Aleea înaintează străjuită de chiliile maicilor.
   Ne-am întâlnit cu maica stare
ţă care a fost tare mirată că am mers atâta drum tocmai din Botoşani pe jos, pe o vreme de început de primăvară pentru a ajunge la mănăstire. Ne-am bucurat însă că ne-a lăsat să ne bucurăm în tihnă de ceea ce am văzut. Ne-am plimbat printre nămeţi de zăpadă, am admirat arhitectura ansamblului mănăstiresc, chiar simetria lui, ne-am uitat la măicuţele harnice care se pregăteau de primăvară, scuturând acoperişurile caselor ce le adăpostesc, de zăpadă. Am continuat, fără a şti însă că, eram la început.
Pe la mijlocul drumului, ne-au oprit două măicu
ţe care ne-au întrebat dacă ştim că mătuşi ale lui Eminescu; Fevronia, Sofia şi Olimpiada au ales să-şi petreacă viaţa la mănăstirea Agafton, iar Olimpiada chiar a fost stareţă între anii 1899-1902. Drept e că asta nu ştiam!Atunci, cu multă bunăvoinţă ne-au condus către vechea mănăstire de lemn construită de sihastrul Agafton, înconjurată de cimitirul care adăposteşte pentru odihnă pe cei care au murit trăindu-şi viaţa căutându-L pe Dumnezeu, aici la Agafton, în codrii de aramă. La capătul scărilor care ne-au adus la vechea biserică am găsit şi mormântul Olimpiadei Iuraşcu, care după cum ni s-a spus îl aştepta verile pe Eminescu care venea pe jos din Ipoteşti pentru a fi alături de mătuşile sale şi pentru a le vizita. O dovadă a acestui lucru este şi  semnătura poetului care s-a găsit pe un manuscris                       
apar
ţinând celor trei mătuşi.
Tot aici am descoperit
şi vechile chilii unde se locuia înainte şi care au fost arse din cauza că reprezentau focare de infecţie pentru că în 1959 mănăstirea a fost desfiinţată, devenind cămin de bătrâni care nu se puteau ocupa de îngrijirea chiliilor unde stăteau.
   După revolu
ţie însă mănăstirea a fost redeschisă, iar maicile s-au reîntors aici. Personal m-am mirat când am aflat că multe din ele s-au întors tot aici după ce au fost izgonite, dar după vizita la mănăstire, am înţeles de ce: au găsit aici liniştea sufletului lor, au găsit calea către o apropiere de divinitate şi şi-au legat inima de tărâmul păcii străjuit de porţi de lemn şi care şi până azi se cheamă Mănăstirea Agafton.
    Pentru noi, a meritat cu desăvâr
şire să mergem vreo 8 km pe jos pentru a ajunge aici, deoarece vizita la mănăstire ne-a înseninat ziua, ne-a adus bucurie în suflet şi ne-a încununat cu speranţă.

Reportaj recomandat de Asociatia Judeteană a Profesorilor de Limba şi Literatura Romăna Botosnai ( ALLRO – BT)

http://profesoribotosani.blogspot.ro/

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter