Remember: Mihail – Viorel Vasilică

Mihai Vasilica 2008Un an în sufletele noastre:  Mihail – Viorel  Vasilică

Material realizat în aprilie 2009, pentru Revista Gânduri, de Maria Mirabela Iancu, Simona Buiciuc, eleve ale Colegiului National “Mihai Eminescu” Botosani, profesor coordonator Diana Damean.

                Pe 12 aprilie, se împlineşte 1 an de când Mihail Vasilică, fostul director al Colegiului Naţional “Mihai Eminescu” a trecut în nefiinţă, cu toate ca va rămâne în sufletele şi amintirile noastre pentru totdeauna. Cei mai apropiaţi îi resimt absenţa şi ne-au împărtăşit gânduri care să-l readucă pentru câteva momente în memoria noastră pe domnul director. A văzut lumina zilei pe 4 noiembrie 1955, într-o familie de intelectuali, unde a primit o instrucţie şi o educaţie aleasă. După studiile primare a urmat gimnaziul în cadrul Liceului Mihai Eminescu, pe vremea când se afla in localul actualei Scoli 11. A urmat cursurile liceale in aceeasi unitate de invatamant, iar apoi a urmat Facultatea de Fizică din Iaşi,. A terminat cu 10, fiind şef de promoţie. Pentru a fi mai aproape de familie a ales să se întoarcă la Botoşani  renunţând la postul în cercetare care i-ar fi oferit o poziţie socială importantă, fiind astfel satisfăcut şi pe plan financiar. Revenit, aşadar, după finalizarea studiilor, devine profesor de fizică la Liceul de Construcţii, iar din 1982, la unitatea de învăţământ pe care o absolvise. În 1990, la doar 34 de ani  devine ”cel mai tânăr director de la vremea respectivă.”(Stoiciuc Mihaela), slujind-o până la ultima bătaie a inimii.

„El nu a avut 2 copii, a avut mii”, spune fiica sa, Mihaela Stoiciuc.

I-a fost greu să împartă viaţa de familie cu cariera dar a reuşit foarte bine. A făcut un efort mare, stând la şcoală de dimineaţa până seara. Ştiam ca îl vom găsi la birou, la liceu şi ne obişnuiserăm cu acest lucru. Îi păsa foarte mult nu de liceu, ci de oamenii din el, de elevi. Conta foarte mult să păstreze legătura cu elevii, şi se interesa de aceştia şi mai târziu. Am învăţat de la el să ţin la principiile mele, indiferent de ce se va întampla. Există un proverb .Trestia care se îndoaie când bate vântul, nu se rupe. Nu se putea aplica tatălui meu…Şi-a lăsat viaţa în liceu şi a încercat să facă bine pentru toată lumea…şi a reuşit….(zâmbeşte). Nu îşi impunea punctul de vedere cu forţă, ci cu argumente…din această cauză nu am fost niciodată în contradictoriu cu tatăl meu… Ne distram mult cand eram copii…seara, de exemplu când venea acasă, spunea: Hai să facem mâncare!…Bucătăria era centrul la noi …Şi el se aşeza jos, lua ţigara şi începea să dea ordine: Tu fă aia, ia de acolo, adu, pune, dar totuşi noi făceam mâncare. Uimea pe toată lumea cu calmul pe care îl avea şi pe care îl cerea de la cei din jur…

A fost un autodidact. Îi plăcea să studieze. Puţini oameni reuşesc să înveţe, să studieze, în atâtea domenii, singuri. Şi după ce m-am căsătorit am păstrat legătura…am avut o relaţie constantă; aveam abonament cu sute de minute (râde).

Pasiunea pentru fizică a descoperit-o de mic. Desfăcea tot. Orice aparat electronic îl desfăcea:dacă mergea îl desfăcea să vadă de ce funcţionează iar dacă nu mergea vroia să vadă ce nu este în regulă.

Adunase, în timpul vieţii, foarte multe cărti de specialitate. A fost puţin dezamăgit că nici eu, nici fratele meu nu am împărtăsit pasiunea pentru fizica.

Era la un pas de a obţine doctoratul. În ziua când a murit, susţinuse proba orală. Era foarte pasionat de fizică şi îşi dorea foarte mult acest lucru. Îşi cumpărase cu puţin timp înainte o bucată de pământ la marginea oraşului de care era foarte mândru, pentru a face o căsuţa şi o livadă. Însă nu a mai apucat să le termine. Dacă ţinea cont de preinfarctul pe care îl avusese în dimineaţa respectivă şi mergea la spital, nu se întampla nimic…”

               „ A fost un profesor care şi-a depăşit condiţia. A făcut o fizică filosofică. Trata problemele cu mult calm şi blândeţe.” (prof. Căjvăneanu Mariana)

  „ Domnul Mihail Vasilică, în calitate de profesor al Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” din anul 1982 şi în aceea de director după 1990, şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă în cadrul liceului unde a urmat şi clasele gimnaziale şi liceale.

Personalitate puternică, dar reţinută, inteligenţă sclipitoare, dar fără dorinţa de a epata, a reuşit, printr-un bun simţ înnăscut şi cu o modestie rar întâlnită să impună în cadrul liceului o atmosferă de echilibru şi confort intelectual. Vocaţia de profesor, pregătirea excepţională l-au făcut să rămână în amintirea generaţiilor de elevi. A fost un foarte bun experimentator. A insuflat elevilor spiritul de competiţie, obţinând numeroase premii la concursurile şcolare. Dorinţa de a şti cât mai mult, de a urca mai sus pe treptele cunoaşterii l-au urmărit cu obstinaţie. S-a stins din viaţă -coincidenţă tragică-  în ziua în care promovase ultimul examen înaintea susţinerii tezei de doctorat.” ( prof. Pintilei Aurelian)

               Domnul Vasilică a fost o personalitate marcantă a şcolii, un om cu deschideri deosebite care a fost apreciat şi iubit de toţi cei care l-au cunoscut. Colegii, cât şi eu am avut de învatat din experienta dânsului. El a reuşit cu mare uşurintă să mentină o unitate deosebită în cadru colectivitaţii.” (  prof. Buzduga Neculai)

               Am ajuns sa ne rătăcim în acest labirint existenţial şi probabil, am fi demult pierduţi dacă nu ar fi acei oameni care ne oferă un răspuns şi ne ajută să căutăm o modalitate de a izbăvi . E mult prea târziu să ne oprim din acest ciclu. E mult prea târziu pentru că deja totul a început odata cu urcarea noastră în acest tren al vieţii, al cărui conductor e însusi Cronos, ce ne anunţă că întotdeauna există un final . Între timp ajungem să contemplăm peisajele ce ne sunt dezvăluite la fereastra umilei noatre cabine, acele peisaje numite amintiri.

                  Prin Directorul Vasilică Mihail-Viorel nu pulsează doar amintirile, ci prin el viitorul a putut prinde contur şi de aceea iubirea ce i-o purtam fostului nostru Director nu poate fi măsurată în timp,  ci în sentimente.” ( prof. Croitoru Maria)

             „ A fost o persoană dedicată preocuparilor sale, un profesor foarte solicitat dar întotdeauna reuşea sa-şi facă timp pentru noi, elevii.Îmi aduc şi acum aminte cu amuzament cum ne prindea uitandu-ne la televizor atunci când venea cu întârziere, râdea de noi cum încercam disperaţi să îl închidem.” (Grigoriu Alecsandru – fost elev)

              A fost un om cu un calm deosebit, destul de tăcut.Deşi eram de părere că nu prea cunoaşte bine elevii am înţeles că avea o imagine destul de clară asupra fiecăruia în parte.Era preocupat de orice problema,  fie ea si minoră e fiecarui elev.Avea o pregătire deosebită în domeniul fizicii, avea o cultură generală foarte bogată şi oricând puteai vorbi cu el în orice domeniu.El a reuşit să facă din orele de fizică unele atractive, unde mereu erai suprins de lucruri noi.” (Bălăucă Cristina –fostă elevă)

                  Pe viitor în memoria lui sala multi-media se va numi sala: ”Mihail-Viorel Vasilică”.

Interviu recomandat de Asociatia Judeteana a Profesorilor de Limba si

Literatura Română Botosani – www.profesoribotosani.blogspot.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *