Tag Archives: Botosani Capitala Culturala Romania

Mihai Eminescu sau geniul pustiu

Published by:

Mihai Eminescu -  Botosani Capitala Culturala RomaniaTu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.

 

   Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuşi şi-a trecut data naşterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuţi unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuşi, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu şi poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu şi preia concluzia acestuia privind data şi locul naşterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoşani. Mihai Eminescu este al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Copilăria a petrecut-o la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).

Între 1858 şi 1866, a urmat cu intermitenţe şcoala primară la Cernăuţi. Frecventează aici şi clasa a IV-a în anul şcolar 1859/1860. Nu cunoaştem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension particular. A urmat clasa a III-a la  Cernăuţi, unde a predat Aron Pumnul, în prezent, şcoala generală nr. 1. pe str. M. Eminescu.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuţi înfiinţat în 1808, singura instituţie de învăţământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în 1775.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deşi avea o situaţie bună la învăţătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul eminent. Plecând de vacanţa Paştelui la Ipoteşti, nu s-a mai întors la şcoală.

    În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învăţământului din Bucureşti o subvenţie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuţi unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentaţii. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoşani, apoi, peste puţin timp, a fost copist la comitetul permanent judeţean.

    1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broşură, Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti (Lăcrimioare… la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare şi poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aş avea. Iosif Vulcan îl convinge să-şi schimbe numele în Eminescu şi mai târziu adoptat şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul CernăuţiBlajSibiuGiurgiuBucureşti. A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu şi-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina şi s-a stabilit la Blaj cu intenţia mărturisită de a-şi reîncepe studiile. În perioada 2728 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul şi a mers la Sibiu, apoi a trecut munţii şi a ajuns la Bucureşti.

În 1867 a intrat ca sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formaţia lui Mihail Pascaly şi, la recomandarea acestuia, sufleor şi copist la Teatrul Naţional, unde îl cunoaşte pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galaţi, Giurgiu, Ploieşti. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).

   Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forţe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu şi actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Braşov, Sibiu, Lugoj, Timişoara, Arad şi alte oraşe bănăţene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu şi a obţinut de la Eminescu poeziile La o artistă şi Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august şi 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în Bucureşti, Eminescu a făcut cunoştinţă cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară şi copist al Teatrului Naţional. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate.

Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie şi Drept (dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi). Activează în rândul societăţii studenţeşti (printre altele, participă la pregătirea unei serbări şi a unui Congres studenţesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ştefan cel Mare), se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale “bolii”.

Între 1872 şi 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiaşi an, într-o scrisoare către părinţi, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată şi de ştirile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii şi a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge şi de lipsa unui pardesiu.

Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870

 

În aceste împrejurări a părăsit Viena şi s-a întors în ţară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenţii lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoşani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care şi le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei şi dreptului.

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în şedinţele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director şi un comitet redacţional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacţiei este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absenţa poetului, probabil, se citesc „iarăşi vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citeşte la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană. La Bucureşti, în 23 iunie, pe o căldură înăbuşitoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar la 28 iunie, “boala” a izbucnit din plin. În aceeaşi zi a fost internat în sanatoriul doctorului Şuţu, cu diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă, nicidecum ceva incurabil. Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă. Ziarul Românul anunţa ziua următoare la ştiri: „ Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C.Bărcănescu a interpretat litania “Mai am un singur dor”. După slujba ortodoxă şi discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămaţi doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde D.Laurian rosteşte al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverşi trecători o porneşte pe Calea Victoriei, Calea Rahovei şi se îndreaptă spre cimitirul Şerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Şcolii Normale de Institutori din Bucureşti au purtat pe umeri sicriul până la mormânt, unde a fost îngropat sub “teiul sfînt” din cimitirul Bellu” cum scria chiar Caragiale în necrologul său, În Nirvana.

Despre moartea poetului, G. Călinescu a scris:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

   Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII şi XIX, cunoscute în literatura de specialitate sub numele  Romantism înalt, poetul şi-a asimilat viziunile poetice occidentale, unii critici observând maliţios cum că creaţia sa ar aparţine unui Romantism relativ întârziat, poetul fiind uşor desincronizat faţă de Occident, care străbătea în acei ani tranziţia către Modernism. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiţionale ale Romantismului european, gustul pentru trecut şi pasiunea pentru istoria naţională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, mai ales în fragmentele unor piese de teatru, neterminate, unde-l avea drept model principal pe William Shakespeare, numit într-o poezie postumă, Cărţile, “prieten drag al sufletului meu”, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia şi cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură, etc., poezia europeană descoperea paradigma Modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară.

Eminescu a fost un membru foarte activ al societăţii politico-literară Junimea, unde fusese invitat de criticul şi omul politic Titu Maiorescu, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902.

Opera poetică a lui Mihai Eminescu. Alături de volumele cuprinzând traduceri din limbi străine, piese de teatru, încercări beletristice, un rol important îl au ediţiile cu versuri (antume şi postume):

Venere şi Madonă

15 aprilie 1870, „Convorbiri literare“

 

Mortua est!

1 martie 1871, „Convorbiri literare“

 

Noaptea…

15 iunie 1871, „Convorbiri literare“

 

Floare albastră

1 aprilie 1873, „Convorbiri literare“

 

Melancolie

1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“

 

Crăiasa din povești

1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“

 

Lacul

1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“

 

Dorinţa

1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“

 

Povestea codrului

martie 1878, „Convorbiri literare“

 

Singurătate

martie 1878, „Convorbiri literare“

 

Departe sunt de tine…

martie 1878, „Convorbiri literare“

A apărut fără titlu

Pajul Cupidon

1 februarie 1879, „Convorbiri literare“

 

O, rămâi

1 februarie 1879, „Convorbiri literare“

 

De câte ori, iubito…

septembrie 1879, „Convorbiri literare“

 

Atât de fragedă…

septembrie 1879, „Convorbiri literare“.

 

Afară-i toamnă…

octombrie 1879, „Convorbiri literare“

 

Sunt ani la mijloc…

octombrie 1879, „Convorbiri literare“

 

Când însuşi glasul…

octombrie 1879, „Convorbiri literare“

 

Freamăt de codru

octombrie 1879, „Convorbiri literare“

 

Revedere

octombrie 1879, „Convorbiri literare”

 

 

   Alături de volumele cuprinzând traduceri din limbi străine, piese de teatru, încercări beletristice, un rol important îl au ediţiile cu versuri (antume şi postume). Uni specialişti eminescologi (ca Petru Creţia, între alţii, sau Ion Negoiţescu) au accentuat valoarea operei poetice postume a lui Eminescu. Virgil Nemoianu făcea distincţia între două romantisme aplicabile și eminescianismului poetic, unul de tip Biedermaier, de salon, de expresie franceză în principiu, ca în poezia antumă (selecţie făcută în spiritul vremii de Maiorescu însuşi) şi un romantism înalt, de tip germanic sau englez (comparabil cu poemele lui John Keats, Byron, Shelley, la care se adaugă Novalis, Holderlin , romantici cu largi meditaţii metafizice, înalte, estetizante).

Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor şcolar în judeţele Iaşi şi Vaslui, funcţie obţinută cu sprijinul ministrului conservator al învăţământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chiţu, Eminescu a fost demis din funcţia de revizor şcolar şi a lucrat ca redactor la Curierul de Iaşi, publicaţie aflată atunci în proprietatea unui grup de junimişti. La iniţiativa lui Maiorescu şi Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii şase ani.

Deşi a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-şi câştige pur şi simplu existenţa. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educaţie politică, aşa cum îşi propusese.

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ţine ca la el însuşi.]

În Eminescu  – cultură şi creaţie Zoe Dumitrescu-Buşulenga spune: „ În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de idei şi imagini a poeziei, pe care, în numeroase feluri, o duce mai departe și o explică. Ne întrebăm adesea cum s-ar înţelege structura eroului titanic ori demonic din poezia eminesciană dacă n-ar interveni paginile cu motivări ample şi coerente adânc din Geniu pustiu ori Sărmanul Dionis? Sau cum s-ar pătrunde în lupta eroului cu categoriile de spaţiu şi timp fără elucidările filosofice din Sărmanul Dionis? Trecerile de la o ipostază filosofică la alta, modificările în concepţia despre lume şi erou a poetului, raportul dintre gândul filosofic şi ideea mito-poetică sau imagine se limpezesc numai luminate de proză, care oferă adesea şi valori estetice de mâna întâi.”

 

Sursa: wikipedia.org